Incipitul romanului îl surprinde pe protagonist în încercarea de a-şi aminti ziua în care a întâlnit-o pe Maitreyi, neliniştit de faptul că nu poate retrăi aievea mirarea, nesiguranţa şi turburarea celor dintâi întâlniri. Preocupat de autenticitatea faptului trăit, se opreşte asupra momentului, vag încadrat în temporalitate, când a văzut-o pe Maitreyi, fortuit, în timp ce îşi aştepta tatăl în faţa unei librării. Trăieşte un sentiment de dispreţ – i se pare urâtă, cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte. Îl fascinează, însă, de la început, culoarea brună a pielii, s-ar fi spus de lut şi de ceară, braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atât de turburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe.

            Următoarea întâlnire a celor doi are loc în casa lui Narendra Sen, Allan şi prietenul său, gazetarul Lucien Metz, fiind invitaţi la ceai de către acesta. Maitreyi i se pare mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi în argint. Reţine, din nou, elementele de portre fizic – buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii care creau parcă o viaţă mai puţin umană în acel trup transparent...care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie. În prezenţa fetei se simte fascinat şi nu poate înţelege taina pe care o ascunde întreaga ei fiinţă, mişcările moi, zâmbetul timid şi, mai ales, glasul. Curiozitatea excesivă a gazetarul, privirile iscoditoare ale acestuia o sperie, găsindu-şi refugiul în privirea lui Allan; acum se naşte o primă formă de comunicare între cei doi, o atât de clandestină şi caldă comuniune.

            În perioada de convalescenţă, Allan este găzduit de către Narendra Sen, protagonistul cunoscând toate treptele iubirii. Iniţial, Allan încearcă o lucidă seducţie erotică, pentru ca, mai apoi, cucerit de ispita tainei Maitreyiei, să fie el însuşi sedus de vraja ei, care îl proiectează într-un adevărat vis indian, al trăirii unor clipe unice, de apogeu al propriei fiinţe.

            Începutul stă sub semnul negării sentimentelor – eu n-o iubesc, mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit de ea; urmează îndoiala – o iubesc, iar apoi  mărturisirea patima mă făcea să uit tot şi să mă mulez după sufletul şi vrerile Maitreyiei.

            Lecţiile de bengaleză îi apropie, iar comportamentul adolescentei îl surprinde de fiecare dată, vrăjit tot mai mult de „jocul” acesteia; sunt jocuri de femeie şi de indiană, adevărate coduri ale unui limbaj iniţiatic, calea prin care cei doi se descoperă. Gesturile de atingere a palmelor sau a gleznelor înseamnă în concepţia mistică a fetei acte de afecţiune prietenească, străine europeanului; la fel de inedită, surprinzătoare şi greu de imaginat e dragostea Maitreyiei pentru copacul  cu şapte frunze sau iubirea ei pentru batrânul poet Tagore, adevărat guru.

            Allan găseşte fiinţa tinerei plină de contraste; complexă, rafinată şi primitivă, ea trăieşte într-o lume panteistă, în consonanţă deplină cu sufletul naturii, deşi cunoaşte şi stilul occidental; mai mult, este recunoscută în cercurile culturale ale Bengalului prin talentul artistic, capabilă fiind de a ţine o conferinţă despre sublim, la cei şaisprezece ani ai săi.

            Iubirea născută ca vrajă evoluează într-o dragoste complexă şi totală, delicios şi firesc amestec de idilă, sexualitate, prietenie, devoţie. Maitreyi intră definitiv în jocul iubirii; trăirea iubirii se consumă concomitent cu sentimentul păcatului, cu deznodământul unui destin tragic. Maitreyi îşi asumă toate consecinţele, dovedindu-şi superioritatea, iar mai târziu, puterea de sacrificiu.

            Povestea acestei iubiri tainice alternează momentele epice cu cele de o mare frumuseţe lirică. Logodna secretă a celor doi, în natura exotică a Bengalului, are solemnitatea vechilor poeme indiene. Maitreyi invocă elementele naturii într-un legământ de dragoste ca într-un ritual magic: Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine... Cuvintele rostite par desprinse din vechile incantaţii indice, iar „tâlcul” lor scapă europeanului lucid.

            Povestea de iubire alunecă, însă, spre un deznodământ tragic. Este deconspirată, inconştient, de Chabu, sora mai mică a Maitreyei. Protagonistul este izgonit de către Narendra Sen şi resimte ruptura ca o mortificare a tuturor simţurilor; „clatinat în temeliile personalităţii, Allan doreşte o refacere şi o purificare. Şi o regăseşte în retragerea în sine.” Pentru a îndepărta amintirea marii iubiri, el alege soluţia ascetică, a retragerii într-un bungalow din Himalaya, pentru ca în final să reintre în derizoriul existenţei.

            El află că Maitreyi s-a dat unui negustor de fructe pentru a fi alungată din casa tatălui, iar Chabu s-a sinucis. Protagonistului nu-i rămâne în final decât să încerce o verificare a autenticităţii iubirii mistice tocmai prin scrierea romanului dedicat Maitreyiei: Sunt foarte turbure acum, foarte turbure. Şi vreau totuşi să scriu aici, tot, tot... Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragoste mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.

            Exclamaţia deznădăjduită care încheie romanul marchează transformarea decisivă a eroului, a concepţiei sale despre viaţă. Allan nu trăieşte o dragoste oarecare, banală, ci iubirea absolută, sentiment capabil să reconfigureze întreaga sa concepţie existenţială. Nu prezenţa fizică a Maitreyiei o doreşte Allan, ci vederea ochilor, simbol al inefabilului, al supraumanului. 

Tag-uri : maitreyi de mircea eliade, mircea eliade maitreyi, evolutia cuplului in maitreyi, maitreyi de mircea eliade, mircea eliade maitreyi, evolutia cuplului in maitreyi.