I

 Naratorul începe prin a evoca satul copilăriei sale, aşa cum era în timpul când el începuse a se „ridica băieţaş la casa părinţilor” săi: „Ş‑apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătăiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascali şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.”. După care se prezintă pe sine cel aflat la vârsta copilăriei, de fapt pe copilul Nică, „un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra” lui.

După deschiderea noii şcoli din sat, se arată în continuare, preotul aduce, drept dar, un scaun, numit de părinte, Calul Balan, şi un bici, numit Sfântul Nicolai, stabilind totodată regula ca dascălul, la sfârşit de săptămână să verifice cunoştinţele elevilor şi „de fiecare greşală să‑i ardă şcolarului câte un sfânt‑Nicolai.”. Cum Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs auzind acestea, ea a fost prima pedepsită astfel.

În absenţa preotului şi a dascălului, copiii intră în cimitir, unde, spune autorul, „ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la dânsele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece‑douăzeci de suflete prăpădeam deodată”. Aflându‑li‑se fapta, copii sunt pedepsiţi prin aceeaşi metodă a Calului Bălan, „pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari”.

Verificându‑i‑se cunoştinţele la sfârşit de săptămână, de către Nic‑a lui Costache, „băiet mai mare şi înaintat în învăţătură până la genunchiul broaştei” cu care era certat „din pricina Smărăndiţei”, lui Nică îi sunt însemnate mai multe greşeli decât făcuse. Drept care fuge de la şcoală, pentru a scăpa de „călăria lui Balan şi de blagoslovenia lui Nicolai, făcătorul de vânătăi”. Urmărit de „doi hojmălăi”, reuşeşte să scape ascunzându‑se „în ţărână, la rădăcina unui popuşoiu”. A doua zi soseşte acasă la Nică părintele Ioan care îl determină pe copil să revină la şcoală spunându‑i, printre altele: „Am o singură fată şi‑oi vede eu pe cine mi‑oi alege de ginere.”. După asemenea vorbe Nică devine cel mai sârguincios elev, încât şi părintele îl „ia la dragoste”, şi Smărăndiţa începe a‑l „fura cu ochiul”.

De Sfântul Foca, sătenii ies „la o clacă de dres drumul”, chemaţi de vornicul satului, unde participă şi elevii şcolii şi dascălul lor, bădiţa Vasile, care este acolo prins „la oaste cu arcanul”. Căci, notează autorul, „Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste...”. Copiii s‑au întors plângând la casele lor, iar părintele Ioan nu a mai găsit un dascăl la fel de bun.

Mama îl acompaniază pe Nică în efortul de a învăţa („când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi la Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.”), pe când tatăl îi ironizează eforturile, spunându‑i „Logofete, brânză‑n cuiu, lapte acru‑n călămări, chiu şi vai prin buzunări!”. Mama doreşte să‑l vadă pe Nică, după cum îi preziseseră „babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele”, om de carte, „al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii, care scotea lacrimi din orice inimă împetrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură cu viersul său.”. Adică preot. Pe când tatăl este mulţumit ca băiatul să rămână „cum era mai bine: «Nic‑a lui Ştefan a Petrei», om de treabă şi gospodar în Humuleşti.”.

Alt eveniment rememorat este contaminarea lui Nică de „cinstita holeră de la ‘48”, vindecarea venindu‑i de la „doftorii satului, moş Vasile Ţandură şi altul”, care i‑au „tras o frecătură bună cu oţet şi leuştean”.

Bunicul David Creangă din Pipirig îl duce cu sine pe Nică, spre a‑l da la şcoală în Broşteni, unde copilul stă în gazdă, împreună cu Dumitru, fiul mai mic al bunicului, elev şi el la aceeaşi şcoală, în casa Irinucăi, „o cocioabă veche de bârne, cu ferestrele cât palma, acoperită cu scânduri”. Soţul şi fiica Irinucăi, „o fată balcâză şi lălâie, de‑ţi era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”, lucrau în pădure, la tăiat lemne „pentru nimica toată”. Într‑o zi, pe când Irinuca era plecată de acasă, cei doi urcă pe deal în spatele casei şi mişcă din loc o stâncă ce, fiind „numai înţinată”, se rostogoleşte „şi trece prin gardul şi prin tinda Irinucăi, pe la capre, şi se duce drept în Bistriţă, de clocotea apa!”. Stânca lasă „gardul şi casa femeii dărâmate la pământ”, şi „o capră ruptă în bucăţi”. Speriaţi, băieţii se reîntorc în Pipirig, unde bunica îi vindecă de „râia căprească” dobândită în Broşteni, iar când vine veste de cele întâmplate acolo, „bunicul, fără vorbă, a mulţămit pe Irinuca cu patru galbeni.”. După care Nică este trimis înapoi la părinţi.

II

 Povestitorul aminteşte casa părintească, jocurile copilăriei, pe tatăl şi pe fraţii săi, şi cu insistenţă pe mama sa care „cu adevărat că ştia să facă multe şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ, afară, dinaintea uşei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul, sau păretele, sau vrun lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând «Na, Na!» şi îndată‑mi trecea durerea...”.

Într‑o zi de vară, „pe‑aproape de moşi”, Nică se furişează de‑acasă „la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare”, care avea un pom de cireşe văratice. Ca să nu fie prins la cireşe, Nică intră în casă şi întreabă de vărul său Ion, pretextând că vrea să meargă împreună la scăldat. Cum acesta lipsea, Nică îşi ia ziua bună de la mătuşă dar, în loc să iasă din ogradă, urcă în cireş şi începe „a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau”. Însă tot atunci se pomeneşte cu mătuşa Mărioara „c‑o jordie în mână, la tulpina cireşului.”. Mătuşa aruncă de câteva ori cu bulgări de pământ în băiat, dar nu‑l poate ajunge; în disperare, Nică sare din pom „în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă.”. Mătuşa îl fugăreşte până dau „cânepa toată palancă la pământ” dar nu reuşeşte să‑l prindă. Într‑un târziu, băiatul sare gardul şi fuge acasă, „fiind foarte cuminte în ziua aceea”. Seara vine moş Vasile şi le spune părinţilor despre cele întâmplate, iar tatăl „i‑a tras o chelfăneală” vinovatului.

Dar, „îndată după cea cu cireşele, vine alta la rând.”. Într‑o dimineaţă mama îl trezeşte pe Nică spunându‑i că o să‑l „pupe cucul armenesc” şi că n‑o să‑i „meargă bine toată ziua”. Aşa îl speria mama cu o pupăză care îşi făcea cuib „într‑un teiu scorburos.”. Cum se scoală, mama îl şi trimite „cu demâncare în ţarină, la nişte lingurari [...] tocmiţi prăşitori.”. Ajuns în dreptul teiului, Nică urcă în copac şi prinde pupăza, dar imediat o scapă înapoi în scorbură. Nereuşind să o prindă din nou, băiatul astupă gura scorburii cu o lespede şi pleacă să ducă mâncarea la lingurari, cărora „li se lungise urechile de foame aşteptând”. La întoarcere, băiatul se abate iar pe la tei, unde prinde pupăza şi apoi o duce acasă şi o ascunde în pod. Dar a doua zi vine la mama sa mătuşa Măriuca a lui moş Andrei şi se plânge că Ion a furat pupăza. Auzind din cămară discuţia, Nică ia pupăza din pod şi fuge cu ea la târgul vitelor, pentru vânzare. Acolo „un moşneag nebun c‑o viţică de funie”, sub pretextul că vrea să o „drămăluiască”, dezleagă aţa de la picior şi‑i dă drumul. Băiatul îi cere socoteală moşului, dar aflând că se află tatăl lui în iarmaroc, pe loc i s‑a „muiet gura.”. Scăpat cu greu de moş şi ajuns acasă, Nică află de la fraţii săi că părinţii sunt plecaţi în târg şi „că‑i poznă cu mătuşa lui moş Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupăzei din teiu”. Dar imediat se aude pupăza cântând şi Zahei, fratele lui Nică, s‑a dus în târg să le spună vestea cea bună părinţilor. A doua zi mama a invitat‑o la masă pe mătuşa Măriuca; după ce a mâncat cu multă poftă, Nică se duce la scăldat. Unde rămâne până seara, spunând apoi mamei că a păscut vitele familiei, scăpate din ţarc de văcar.

„Într‑o zi, pe‑aproape de Sânt‑Ilie”, mama, având mai mult de lucru acasă, îl roagă pe Nică să rămână cu ea, ca s‑o ajute. Dar tocmai în acea zi „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că‑ţi venea să te scalzi pe uscat.” Aşa că Ionică lasă totul şi fuge la baltă. După ce l‑a tot strigat, mama lasă şi ea lucrul şi vine în urma băiatului. Îl găseşte la scăldat „cu pielea goală”, îi ia hainele de pe mal şi se duce acasă. Fetele care erau „la ghilit” şi care au văzut scena râd pe seama lui Nică. El, ruşinat şi înfuriat, a pornit spre casă, dar în sat nu merge pe drumuri, ci prin grădinile oamenilor. Ajuns acasă, îşi roagă mama să‑l ierte şi să‑i dea ceva de mâncare, după care n‑a ieşit din cuvântul mamei „nici cu fapta, nici cu vorba”, o vreme.

III

Autorul face o prezentare a satelor din preajma Humuleştilor, dintre care „satele Boiştea şi Ghindăuanii, care înjugă numai boi ungureşti la carăle lor; unde plugurile rămân singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu ştiu ce‑i judecata.”. Şi a locurilor istorice de lângă Humuleşti, printre ele Cetatea Neamţului, „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger”, sau mănăstirile bucovinene, către care trecând au străbătut Humuleştiul „Câţi domni şi mitropoliţi s‑au rânduit la scaunul Moldovei”.

Apoi aminteşte deschiderea, în 1852, a şcolii domneşti din Târgul‑Neamţului, unde ajunge şi el, „cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”. Aici stă puţin timp, căci rămăsese „fără tovarăşi de ispravă”, deoarece colegul său, Nică Oşlobanu se mută – în urma unui conflict dintre profesorul preot Isaia Duhu şi tatăl său, preotul Oşlobanu, la şcoala de catiheţi din Fălticeni – urmat de „Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea şi alţi cunoscuţi”.

La şcoala din Fălticeni, Nică este admis după ce „două merţe de orz şi două de ovăz a dat tata cui se cuvine”. Şi se aşează în gazdă la Pavel ciubotarul, împreună cu ceilalţi tovarăşi ai săi de la şcoala domnească din Târgu‑Neamţului şi cu „Bodrângă, un moşneag fără capătăiu, însă de tot hazul”, care ştia să cânte din fluier şi să spună o mulţime de poveşti.

Catiheţii se gospodăresc din alimentele duse de acasă, iar lemne cumpără pe rând. Atunci când Nică Oşlobanu merge în târg după lemne, „umflă‑n spate” un car de lemne, după ce spune ţăranului care le vindea că acolo nu ar fi decât „un braţ”, şi că le poate duce pe toate în spate, iar ţăranul îi răspunde că i le dă gratuit, dacă le poate duce astfel.

Din tot ce se învăţa la şcoală, cel mai dificil li se părea studiul gramaticii, ale cărei reguli trebuiau învăţate pe de rost, încât „Unia dondăneau ca nebunii, pănă‑i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într‑un muget, cetind pănă le perea vederea; la unia le umblau buzele parcă erau cuprinşi de pedepsie”. Iar Trăsnea învaţă „iată cum: «Ce este gramatica română, este... ce este, este... este arata... nu arata, artea... artea... ce... ce... ce ne învaţă... învaţă...»”.

Într‑o seară au mers, împreună cu moş Bodrângă, „într‑o cinstită crâşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crâşmăriţei”. În odaia în care au stat la masă se găseau fasole, mere domneşti, pere, sămânţă de cânepă, mazăre şi bob, bostani turceşti şi alte bunătăţi. După ce mănâncă, beau, dansează şi mulţumesc crâşmăriţei „câte c‑o sărutare plină de foc”, băieţii merg la gazdă. Fiecare aduce câte ceva de la crâşmă: mere, pere, fasole, un bostan, sămânţă de cânepă... Doar Ioan Mogorogea şi Zaharia Simionescu nu aduc nimic.

Fiindcă pe Oşlobanu aveau „ciudă mai mare”, băieţii hotărăsc să scape de el (căci era şi cel mai mâncăcios) şi noaptea îi pun „poştă la talpe” („Câteva pături de hârtie, lipite una peste alta cu său de lumânare topit la foc, puse încet la talpe, când doarme omul mai greu, şi aprinse cu un chibrit”) încât acesta pleacă acasă. Peste câteva zile acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Nic‑a lui Constantin a Cosmei. În schimb Trăsnea, după ce a răbdat câtva timp „poştele”, îşi schimbă gazda, dar nu abandonează şcoala. Pentru a fi sigur că nu i se vor pune şi lui „poşte”, Mogorogea dormea cu picioarele în mânecile „contăşului”, legate.

„Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de iuft” lui Mogorogea. La un joc, pentru că Mogorogea, „fudulindu‑se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului”, Zaharia hotărăşte să‑i distrugă ciubotele. Văzându‑şi peste câteva zile încălţămintea ruptă, Mogorogea îl acuză pe Pavel. Între ei se iscă o ceartă şi Nică şi Zaharia reuşesc cu greu să‑i despartă.

Tatăl lui Mogorogea îi aduce acestuia „trei purcei grijiţi gata.”; colegii flăcăului îi propun să frigă un purcel, dar sunt refuzaţi. Ca să se răzbune, ei îi taie, pe când dormea, cusătura de la mânecă „în dreptul unei talpe” şi îi pun chibrituri aprinse. Trezit din somn de durere, Mogorogea îl crede vinovat pe Pavel şi îi pune un cărbune încins pe piept. Pavel, care dormea dus, se trezeşte cu „răcnit”, iar „odată cu răcnitul” izbeşte cu picioarele în sobă şi o dărâmă. Între Pavel şi Ioan „se încinge o bătaie crâncenă”, la care se adună vecinii să‑i despartă. În agitaţia generală dispar cei trei purcei.

După cele întâmplate, grupul se mută la altă gazdă, împreună cu moş Bodrângă, după care se află despre desfiinţarea şcolii şi transferarea celor mai tineri la Socola.

IV

 Este reamintită opoziţia lui Nică faţă de plecarea, la dorinţa mamei, către Socola: „Cum nu se dă ursul din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti”. Căci Iaşul, unde se află seminarul de la Socola, este prea departe, pentru a reveni „la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinând‑o tot o fugă, ca telegarii.”. În disperare, băiatul se gândeşte să intre „la călugărie”, în vreun schit, de unde ar putea merge uşor, cu „plosca de rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe”, la măicuţele de la Secu şi Agapia, şi îşi propune să o anunţe pe mama despre această hotărâre. Dar nu a mai reuşit să facă acest lucru, căci în momentul când se hotărăşte, „iaca şi soarele răsare, vestind o zi frumoasă”, iar Luca Moşneagu, cărăuşul satului, anunţă că e gata de pornire.

Fiind zi de sărbătoare – „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” – Nică, împreună cu Zaharia, colegul său şi tovarăşul de drum, văd cu regretul în suflet cum „fetele şi flăcăii, gătiţi frumos, [...] foiau prin sat în toate părţile”. Din vârful dealului Paşcanilor băieţii mai aruncă „câte‑o căutătură jalnică spre munţii Neamţului”, despărţindu‑se de locurile dragi. Noaptea poposesc „la Blăgeşti, peste Siretiu, [...] pe prispa unui rotariu”, sufocându‑se de mulţimea de ţânţari ce‑i atacă. Fără să aştepte dimineaţa, cei trei îşi iau rămas bun de la gazdă şi pleacă mai departe.

Intrând în Iaşi, trecătorii îl ironizează pe căruţaş („– Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt; că Iaşul ista‑i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...”), după care călătorii ajung la destinaţie, alături de „o mulţime de dăscălime adunată de pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei: unia mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte târsoage de barbe cât badanalele de mari, şezând pe iarbă, împreună cu părinţii lor, şi preuţi şi mireni, şi mărturisindu‑şi unul altuia păcatele!”.