ACCIDENTELE DE MUNCĂ Şl BOLILE PROFESIONALE

In termeni generali, accidentele si bolile profesionale constau în lezarea componentei biologice a factorului uman, în cursul desfăşurării unui proces de muncă.

Fenomenul se poate produce neaşteptat, brusc, violent - cazul accidentelor de muncă, sau într-un interval mai mare de timp, prin acumularea în organism a noxelor - situaţia bolilor profesionale.

Deoarece definirea precisă a celor două evenimente are implicaţii juridice, fiecare ţară a abordat problema într-un mod propriu, motiv pentru care analizele comparative interstatale sunt dificile.

In prezent, organizaţiile internaţionale de specialitate, printre care Organizaţia Internaţională a Muncii şi Asociaţia Internaţională de Securitate Socială, depun eforturi susţinute pentru a se ajunge la un consens privind delimitarea accidentelor şi bolilor profesionale.

O opinie comună însă există referitor la mecanismul general al apariţiei unor astfel de evenimente.

Premisa o constituie faptul că, indiferent de natura activităţii, realizarea oricărui proces de muncă nu poate avea loc în absenţa unuia din următorii factori :

- executantul, sarcina de muncă (activitatea pe care trebuie să o desfăşoare executantul pentru atingerea obiectivului propus),

-  mijloacele de producţie (clădiri, maşini, instalaţii, materii prime etc.) si

-  mediul de muncă.

Pentru ca procesul să aibă loc, nu este suficientă prezenţa acestora. Ele trebuie să constituie un sistem - sistemul de muncă - ale cărui elemente să interacţioneze şi să se influenţeze reciproc. In cazul ideal, când interacţiunile sunt perfecte, în sensul că vor conduce la obţinerea produsului sau serviciului dorit, tară ca să provoace distrugerea sau deteriorarea elementelor neconsumabile, posibilitatea apariţiei incidentelor, inclusiv a accidentelor de muncă, precum si a îmbolnăvirilor profesionale, este teoretic nulă.

Prin urmare, accidentele de muncă si bolile profesionale pot fi considerate drept consecinţe ale disfuncţiilor din interiorul acelui sistem de muncă în care omul este executant.

ACCIDENTUL DE MUNCĂ

Noţiunea de accident de muncă, în limbajul curent, prin termenul de "accident" se desemnează un eveniment neaşteptat, care apare brusc, este imprevizibil şi întrerupe desfăşurarea normală a unei acţiuni.

Noţiunea de "accident de muncă" trebuie circumscrisă unui proces de muncă şi implică în mod obligatoriu prezenţa omului, în calitate de executant.

Concret, accidentul de muncă constă în lezarea violentă şi bruscă a integrităţii componentei biologice a factorului uman, având drept urmare pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă.

In ţara noastră, accidentul de muncă este definit ca fiind; "vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară activitatea, şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin trei zile, invaliditate sau deces".

Accidentul, pentru a putea fi calificat ca accident de muncă, trebuie deci să se producă într-un moment şi într-un Ioc în care activitatea persoanei încadrate în muncă să se înscrie printre raporturile ce se stabilesc în exercitarea atribuţiilor prevăzute în contractul de muncă. Cu alte cuvinte, este esenţial ca persoana în cauză să execute o sarcină de muncă. Aceasta poate consta în îndeplinirea obligaţiei principale care decurge din contractul de muncă sau a unora secundare (pregătirea uneltelor pentru lucru, curăţarea maşinilor si a locului de muncă etc.). De asemenea, se consideră accidente de muncă cele produse în următoarele împrejurări:

- accidentul suferit de elevi, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii profesionale;

- accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi cultural-sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

- accidentul   suferii   de   orice   persoana,   ca   urmare   a   unei   acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol ce ameninţă avutul public sau pentru salvarea de vieţi omeneşti;

- accidentul suferit de către persoanele încadrate în muncă în timpul şi pe traseul normal deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers;

- accidentul cauzal de activităţi ce nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei  juridice sau în orice alt loc de muncă organizat de acesta, în timpul programului de lucru si nu este rezultatul culpei exclusive a persoanei accidentate.

Elementele accidentului de munca. Din definiţia dată prin lege, rezultă că, pentru ca un accident oarecare să poată fi calificat accident de muncă, trebuie să fie întrunite mai multe condiţii, referitoare la: vătămarea violentă a organismului, timpul şi locul producerii accidentului şi calitatea celui accidentat.

Vătămarea organismului presupune o lezare a integrităţii anatomice, conducând la anularea sau diminuarea uneia sau a mai multor funcţii fizio­logice. De remarcat că, în forma în care este legiferat se consideră accident de muncă numai în cazul afectării componentei biologice, larii să se tină seama de latura psihică a personalităţii umane. Cercetările recente pledează pentru extin­derea noţiunii de accident de muncă şi la unele situaţii de lezare a componentei psihice.

In cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă şi involuntară. Astfel, un atac de cord survenit în timpul lucrului, dar fară să fie provocat de un factor extern, legat de procesul de muncă, nu constituie accident de muncă; dimpotrivă, în cazul unei congestii cerebrale datorată căldurii excesive de la un anumit loc de muncă ne găsim în prezenţa unui accident de muncă.

Violenţa presupune acţiunea rapidă, brusca, a factorului extern asupra organismului. Evenimentul se produce neaşteptat, surprinzând victima care, tocmai datorita timpului scurt în care se petrece, nu poate lua măsuri de evitare. Acest aspect al violenţei vătămării organismului constituie criteriul care a condus la desemnarea intoxicaţiei acute ca accident de muncă şi nu ca boală profesională.

Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voinţa victimei; orice autovătămare, efectuată în mod deliberai (automutilare, sinucidere ele.), indiferent de locui şi timpul în care a avut loc, nu se consideră accident de muncă.

In funcţie de natura factorilor care le provoacă, vătămările organismului pot li: mecanice, termice, electrice, prin iradiere sau combinate.

Vătămările mecanice se materializează în contuzii, tăieturi, striviri, fracturi, înţepături ele. Iile pot fi cauzate de diverse corpuri în mişcare (căderi, rostogoliri, alunecări de corpuri, prăbuşiri, alunecări de teren, avalanşe, organe de maşini în mişcare ele.), de suprafeţe periculoase la deplasare, de obiecte ascuţite sau tăioase, de animale sau plante periculoase.

Vătămările termice se manifestă sub forma arsurilor şi sunt cauzate de contactul victimei cu flacără deschisă, cu obiecte calde, de radiaţii calorice sau de temperatura ridicată a aerului din spaţiul de lucru.

Vătămările electrice se datorează trecerii prin organism a unui curent de o anumită tensiune si intensitate, ce se concretizează în electrocutări si arsuri ale pielii.

Vătămările chimice se manifestă sub forma intoxicaţiilor acute provocate de substanţe toxice sau a arsurilor chimice cauzate de substanţe caustice.

Vătămările prin radiere sunt datorate expunerii organismului fa radiaţii.

Vătămările combinate sunt produse de mai mulţi factori de natură diferită. Astfel, în timpul unei explozii, vătămarea organismului se produce atât sub efectul socului mecanic, cât şi al socului termic.

Timpul în care se produce este al doilea element caracteristic accidentului de munca. Din acest punct de vedere, se încadrează ca accident de­numea vătămarea care are loc:

-  în timpul procesului de muncă;

- în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu (inclusiv în afara programului obişnuit de lucru), inclusiv al sarcinilor de stat sau obşteşti;

-  înainte de începerea sau după încetarea lucrului;

-  în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea procesului de muncă;

-  în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu st invers;

- în timpul programului oficial de lucru, pentru activităţi ce nu au legă­ tura cu procesul muncii, dacă evenimentul s-a produs Ia un loc de muncă;

-  în timpul îndeplinirii practicii profesionale pentru studenţi, elevi si ucenici sau a vizitelor cu caracter didactic.

Locul în care se produce este al treilea element determinant al accidentului de muncă.

Pentru ca un accident oarecare să fie accident de muncă, acesta trebuie sa se producă la locul de muncă. Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înţelege incinta unităţii respective si punctele de lucru care aparţin aceleiaşi unităţi, dar sunt dispersate în alte locuri din aceeaşi localitate sau în alte localităţi.

Pentru conducătorii mijloacelor de transport si mecanicii agricoli, locul de muncă este nu numai incinta unităţii la care sunt încadraţi în muncă, ei si mijlocul de transport pe care lucrează.

Prin extensie, legea acceptă ca accident de muncă si evenimentele produse pe traseul do deplasare de la locul de muncă la domiciliu si invers, dacă se încadrează în timpul considerat suficient parcurgerii acestuia.

Calitatea victimei constituie cel de-al patrulea element caracteristic accidentului de muncă, în principiu, se consideră accident de muncă numai acea situaţie în care victima a fost vătămată prin participarea la procesul de muncă.

Dispoziţiile legale din ţara noastră precizează, sub acest aspect, următoarele categorii de persoane:

-  persoane angajate cu contract de muncă, convenţie civilă sau orice altă formă legală;

-  membrii cooperatori;

-  elevii, studenţii şi ucenicii, în timpul efectuării practicii în producţie sau a vizitelor cu caracter didactic.

Efectele accidentului de muncă asupra victimei. Acci­dentul de muncă poate provoca victimei incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces. Acestea pot surveni imediat după eveniment sau la un anumit interval de timp.

Elementul pe baza căruia se face încadrarea într-una din primele două categorii de efecte este gradul de reversibilitate al pierderii capacităţii de muncă.

Incapacitatea temporară de muncă. Consecinţa cea mai puţin gravă a unui accident de muncă o constituie imposibilitatea temporară a victimei de a-şi desfăşura activitatea ca urmare a tulburării unei stări funcţionale (de cel puţin trei zile calendaristice).

Aprecierea incapacităţii o face medicul şi trebuie atestată printr-un certificat. Incapacitatea are caracter reversibil; prin aplicarea unui tratament adecvat ea dispare. Totuşi, în funcţie de gravitatea şi durata ei, se pot distinge mai multe categorii. Acestea au fost stabilite pe baza criteriilor medicale de diagnostic clinic, funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă, elaborate de Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

In consecinţă, se evidenţiază :

-  accidente cu consecinţe mici, în care sunt incluse accidente de muncă ale căror efecte sunt reversibile; durata incapacităţii de muncă este de 3 - 45 zile şi victima necesită tratament medical;

-  accidente cu consecinţe medii, în cazul când efectele sunt reversibile; durata incapacităţii este de 45-180 zile, iar victima necesită tratament medical şi spitalizare.

- Invaliditate. Prin accident cu urmări de invaliditate se înţelege accidentul care are ca urmare pierderea unui simţ, a unui organ, încetarea funcţiunii acestuia sau o infirmitate permanentă, fizică sau psihică, dacă acestea au dus la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă (confirmată prin decizie de încadrare temporară sau permanentă într-un grad de invaliditate emisă de organele medicale în drept).

De remarcat că nu constituie invaliditate pierderea unui organ sau încetarea funcţiunii acestuia, dacă prin aceasta este afectat doar aspectul estetic, capacitatea de muncă rămânând intactă.

In funcţie de gradul de afectare a capacităţii de muncă, există următoarele grade de invaliditate:

- gradul I, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă si nu are posibilitatea autoservirii;

-   gradul II, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă, dar se poate autoservi;

-   gradul III, când persoana afectată şi-a pierdut parţial capacitatea de muncă, dar îşi poate continua activitatea la acelaşi loc de muncă, însă în condiţiile unui program redus.

Conform criteriilor de clasificare menţionate la incapacitatea temporară de muncă, accidentele de muncă urmate de invaliditate se apreciază ca având consecinţe mari (gradul III), grave (gradul II) şi foarte grave (gradul I).

Decesul. Spre deosebire de primele două situaţii, în cazul decesului este afectată nu numai integritatea organismului şi capacitatea de muncă, ci însăşi viaţa.

Prin accident mortal se înţelege accidentul care cauzează decesul imediat sau după un interval de timp, dacă acesta a fost confirmat în baza unui act medico-legal, ca urmare a accidentului de muncă suferit.

Accidentul mortal este accidentul cu consecinţă maximă (clasificarea deja menţionată).

Clasificarea accidentelor de muncă

Se face astfel:

După numărul persoanelor afectate, accidentele pot fi:

-  individuale, când este afectată o singură persoană;

-  colective, când sunt afectate cel puţin trei persoane;
După urmările (efectele) asupra victimei, accidentele pot fi:

-  accidente care produc incapacitate temporară de muncă;

-  accidente care produc invaliditate;

-  accidente mortale.

După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea existentă:

-  accidente mecanice;

-  accidente electrice;

-  accidente chimice;

-  accidente termice;

-  accidente prin iradiere;

-  accidente complexe (datorate unor cauze directe combinate).
După natura leziunilor provocate asupra organismului, accidentele de muncă se împart în:

-  contuzii, plăgi;

-  înţepături;

-  tăieturi;

-  striviri;

-  arsuri;

-  entorse;

-  fracturi;

-  amputări;

-  leziuni ale organelor interne;

-  intoxicaţii acute;

-  asfixii;

-  electrocutări;

-  insolaţii;

-  leziuni multiple.

După locul leziunii, există accidente:

-  la cap;

-  la trunchi;

-  la membrele superioare;

-  la membrele interioare;

-  cu localizări multiple;

-  cu alte localizări (ca urmare a intoxicaţiei, electrocutării, asfixiei
etc.).

După momentul în care se resimt efectele, accidentele de muncă se împart în:

-  accidente cu efect imediat;

-  accidente cu efect ulterior.

BOLILE PROFESIONALE

Noţiunea de boală profesională. Bolile profesionale sunt afecţiuni ale organismului, dobândite ca urmare a participării la realizarea unui proces de muncă. Conform definiţiei date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), "bolile profesionale constituie afecţiuni ai căror agenţi etiologici specifici sunt prezenţi la locul de muncă, asociaţi cu anumite procese industriale sau cu exercitarea unor profesiuni".

Noţiunea de boală profesională implică existenţa unui raport de cauzalitate între factorii de risc existenţi în procesul de muncă si efectul acestora, materializat în apariţia bolii.

Numărul şi natura factorilor de risc, luaţi în considerare ca generatori de boli profesionale, diferă de la o ţară la alta şi, implicit, şi încadrarea juridică a maladiilor.

La noi în ţară, prin boală profesională se înţelege afecţiunea ce se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi * (fizici, chimici sau biologici), caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.

* Pentru factorii de risc care generează boli profesionale se utilizează în mod frecvent si denumirea de "factori nocivi".

Pentru ca o afecţiune a organismului să fie calificată ca boală profesională, trebuie deci să fie îndeplinite trei condiţii:

-  să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii;

-  să fie provocată de factori de risc fizici, chimici, biologici, caracteris­tici locului de muncă sau de suprasolicitări;

-  acţiunea factorilor de risc asupra organismului să ţie de lungă durată.

Procesul patologic este lent si afectează fie starea generală a organis­mului, fie anumite aparate sau organe, în multe cazuri acţiunea este reversibilă; prin scoaterea bolnavului din mediul nociv şi aplicarea unui tratament adecvat, urmările bolii se atenuează sau dispar complet.

Pentru ca o noxă din mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al unei boli profesionale trebuie să existe dovada unei relaţii cantitative între doza noxei respective absorbită de organism si efectul produs asupra acestuia. Relaţia doză - efect a fost stabilită pentru un mare număr de factori de risc, impunându-se limite maxime admise.

Factorii de risc care pot provoca bolile profesionale sunt numeroşi; unii dintre ei sunt bine cunoscuţi si studiaţi din punct de vedere al acţiunii asupra organismului, alţii apar odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii.

Rezultă că tabloul bolilor profesionale potenţiale este teoretic nelimitat. Din considerente practice, legislaţia din diverse ţări limitează în mod convenţional numărul bolilor considerate profesionale.

Există trei sisteme, principial diferite, de stabilire a bolilor considerate profesionale:

-  sistemul global;

-  sistemul limitativ;

-  sistemul mixt.

În sistemul global, pornind de la conceptul de boală profesională, se caută acoperirea tuturor factorilor de risc care pot provoca afecţiuni, lăsându-se la latitudinea medicului precizarea caracterului bolii (profesională sau nu).

În sistemul limitativ se stabileşte în mod convenţional o listă a bolilor profesionale şi a meseriilor sau profesiunilor în care pot să apară, fără ca medicul să aibă competenţa de a modifica această listă, în unele ţări se impun de asemenea limite în legătură cu timpul de expunere sau cu durata întreruperii lucrului peste care boala nu mai este recunoscută ca fiind profesională.

În sistemul combinat, se stabileşte un tabel al bolilor profesionale cunoscute ca atare, care poate să fie completat de către medic cu afecţiuni a căror origine poate fi dovedită.

Clasificarea bolilor profesionale, în funcţie de natura fac­torului de risc care le-a generat, bolile profesionale se pot clasifica în următoa­rele grape:

-  Intoxicaţii, provocate de inhalare, ingerare sau contactul epidermei cu substanţe toxice;

-  Pneumoconioze, provocate de inhalarea pulberilor netoxice;

-  Boli prin expunere la energie radiantă;

-  Boli prin expunere la temperaturi înalte sau scăzute;

-  Boli prin expunere la zgomot şi vibraţii;

-  Boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută;

-  Alergii profesionale;

-  Dermatoze profesionale;

-  Cancerul profesional;

-  Boli infecţioase şi parazitare;

-  Boli prin suprasolicitare;

-  Alte boli (care nu intră în categoriile anterioare).

După timpul de expunere la acţiunea factorului de risc, există:

- boli cronice, provocate, de regulă, de doze relativ mici, dar care acţio­nează timp îndelungat asupra organismului;

-  boli  acute,  generate de  o expunere de  scurtă durată  la acţiunea factorului de risc, dar la doze mari.

După modul de acţiune a factorului de risc asupra organismului există:

-  boli cu acţiune generală, care afectează întregul organism;

-  boli cu acţiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau un organ.

CONSECINŢELE SPCIALE Şl ECONOMICE ALE ACCIDENTELOR DE MUNCĂ Şl BOLILOR PROFESIONALE

Accidentele de muncă şi bolile profesionale afectează negativ toate elementele sistemului de muncă: executantul, sarcina de muncă, mijloacele de producţie şi mediul de muncă.

Consecinţe asupra executantului, în contextul procesului de muncă, omul poate fi considerat în două ipostaze: de fiinţă umană şi de executant al unei sarcini de muncă. Fiecăreia îi sunt asociate o serie de valori şi caracteristici specifice, cum ar fi: viaţa, sănătatea, integritatea anatomo-funcţională, capacitatea creativă, afectivă ş.a., respectiv capacitatea de muncă, aptitudinile şi cunoştinţele etc.

Accidentele şi bolile profesionale au repercusiuni asupra ambelor categorii de valori, consecinţele manifestându-se în multiple planuri: psiho-fiziologic - durere, stress, incapacitate de muncă, invaliditate ş.a.; econo­mic - diminuarea productivităţii muncii individuale; financiar - diminuarea veniturilor, cheltuielilor pentru asistenţă medicală etc.

Consecinţe asupra sarcinii de muncă. Consecinţa directă o constituie neîndeplinirea sarcinii de muncă sau neîndeplinirea ei la timp (mai ales în situaţia accidentelor de muncă), precum şi îndeplinirea necorespun­zătoare (în unele cazuri de boli profesionale, dacă nu se ajunge la incapacitate de muncă).

Consecinţe asupra mijloacelor de producţie. In urma acciden­telor de muncă, în mod deosebit, se pot produce deteriorări sau distrugeri, atât ale mijloacelor de muncă, dar şi ale obiectelor muncii (cazul exploziilor, incendiilor, proiectarea de corpuri care agresează nu numai victima, ci şi utilajele din jur etc.).

Consecinţe asupra mediului de muncă. Ambele categorii de mediu pot fi afectate de producerea accidentelor de muncă şi apariţia bolilor profesionale, dar în mod deosebit cel social.

Mediul fizic de muncă prezintă repercusiuni sub forma elementelor materiale degradate în urma unui accident de muncă.

Consecinţe asupra mediului social au şi accidentele şi bolile profesionale, concretizate mai ales sub forma stresului suportat de cei aflaţi la locuri de muncă apropiate de cel al victimei, cu toate manifestările specifice.

Un alt criteriu de clasificare - nivelul la care se produc - împarte consecinţele accidentelor de muncă si bolilor profesionale, în:

- consecinţe la nivelul individului, respectiv:

-   al victimei - suferinţă fizică şi psihică datorită agresiunii suportate, a incapacităţii temporare sau permanente de muncă, a pierderii încrederii în capacitatea de a reacţiona corespun­zător   la   sarcinile   de   muncă,   diminuarea   veniturilor   (de
exemplu: pierderi de salariu, cheltuieli cu îngrijirea medicală etc.);

-   al celor apropiaţi victimei - durere, suferinţă, stress psihic, diminuarea veniturilor familiale etc.;

- consecinţe la nivel microeconomic (agent economic):

- pierderi  de producţie,  pierderi  de  capacităţi  de  producţie potenţiale, deteriorări şi distrugeri de mijloace fixe, cheltuieli de reinvestire în forţa de muncă, utilaje, deteriorarea mediului social de muncă etc.;

- consecinţe la nivelul societăţii (macroeconomic):

-   cheltuieli de asigurări sociale, de asistenţă medicală, diminu­area potenţialului creator general ş.a.

Nici unul din cele două criterii nu permite o clasificare suficient de omogenă, astfel încât să poată fi utilizată în stabilirea gravităţii unui accident sau boli profesionale, ca şi în orientarea eforturilor de prevenire.

În realitate, se poate vorbi de un efect unic - o pierdere - ce poate fi privită din diverse unghiuri; de exemplu, lezarea omului, componentă inerentă oricărui accident de muncă, poale fi tratată sub aspectul afectării unor valori general umane - potenţial afectiv, creator ş.a., dar s.i al capacităţii de muncă. La rândul lor, ambele pierderi pot fi traduse mai departe în alţi termeni - ca o pierdere de venituri, de productivitate etc.

Pentru a se obţine o grupare a consecinţelor, utilă în stabilirea locului protecţiei muncii printre celelalte activităţi sociale (si dezvoltarea ei corespunzătoare), se poate utiliza criteriul "naturii" lor, conform căruia se deosebesc:

- consecinţele sociale sau extraeconomice, care rezultă din alterarea valorilor caracteristice ipostazei de fiinţă umană a executantului; ele sunt necuantificabile şi nu pot fi exprimate cantitativ - durerea, suferinţa fizică şi psihică, diminuarea creativităţii generale a societăţii ş.a.;

- consecinţe economice, care rezultă atât din afectarea valorilor caracteristice ipostazei de executant a omului, cât şi din afectarea celorlalte elemente ale sistemului de muncă.

După opinia generală, consecinţele economice se reflectă în două categorii de costuri: directe şi indirecte.

In categoria costurilor directe sunt incluse cele legate de asigurarea pentru accident şi boală şi cele pentru prevenirea riscurilor.

Drept costuri indirecte sunt considerate pierderile economice neacoperite prin asigurarea de accident şi boală, care grefează atât bugetul naţional, cât şi întreprinderea: cheltuielile pentru repararea maşinilor avariate sau înlocuirea lor, pierderile de material, de timp de muncă la nivelul colaboratorilor victimei pentru primul ajutor, costul forţei de muncă ce înlocuieşte victima, timpul folosit pentru convorbiri, anchete, penalităţi pentru întârzieri la livrarea produselor ş.a.

Gruparea consecinţelor prin raportarea lor la economic (figura de mai sus) este deosebit de importantă pentru orientarea deciziilor manageriale în domeniul protecţiei muncii.

Dimensiunea repercusiunilor economice constituie însă numai punctul de plecare.

În analiza activităţii de protecţia muncii, criteriul economic apare conjugat şi în acelaşi timp subordonat celui social.

În anul 1973, cercetătorii de la Fondul pentru ambianţa muncii din Suedia au preluat şi dezvoltat modelul lui Surry, punând accent pe elementele de dinamică în producerea accidentului de muncă. Diviziunea schematică a desfăşurării unui accident elaborată de ei se prezintă astfel:

- Perioada premergătoare accidentului:

• Factori de fond:

- proprii factorului uman;

- proprii mijloacelor materiale ("agenţi");

- ambientali.

• Factori declanşatori:

- proprii factorului uman;

- proprii mijloacelor materiale ("agenţi");

- ambientali.

- Perioada accidentului:

- tipuri de mişcări (accidentogene) iniţiale;

- reacţii de apărare;

- modalitatea de producere a leziunii.

- Perioada post-accident:

- scutire medicală şi recuperare;

- spitalizare;

- deces.

In această sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii producerii accidentului în toată extensiunea ei. Se remarcă, însă, absenţa nejustificată din "perioada accidentului" a factorilor materiali.

            În acelaşi an (1973), şcoala germană, prin cercetătorul Skiba, a dezvoltat "Teoria purtătorilor de pericole"; punctul de plecare al concepţiei sale 1-a constituit analiza relaţiei existentă între "persoană" şi "obiect" în cadrul oricărui sistem de muncă. Pericolul, după Skiba, este o energie dăunătoare} care, dacă este activată, poate provoca daune corporale (accident de muncă) sau materiale (avarie). Energia dăunătoare poate fi asociată atât persoanelor (lucră­torilor), cât şi obiectelor (elementele materiale din sistem), care se constituie astfel în purtători de pericole.

În jurul purtătorilor de pericole - persoană şi obiect - se poate desemna câte o zonă periculoasă, accidentul rezultând din intersecţia celor două zone. Accidentul se diferenţiază de boala profesională, deoarece este brusc, în timp ce boala apare într-un interval de timp mult mai mare.

În anul 1980, cercetătorul german Kirchner, bazat pe teoria purtătorilor de pericole, a dezvoltat un model al genezei accidentelor de muncă, în care face deosebirea între pericolul asociat obiectelor (pericol direct) şi cel asociat persoanelor (pericol indirect).

În acest model, persoana, obiectul sau ambii pot fi purtători de pericole. Fiecărui purtător de pericol îi este asociată o energie dăunătoare, rezultantă a diferenţei dintre energia funcţională şi rezistenţa specifică la aceasta a corpului persoanei. Dacă diferenţa este pozitivă, energia dăunătoare cauzează vătămări corporale (leziuni sau moarte), în cazurile în care diferenţa este nulă sau negativă (inclusiv prin sporirea rezistenţei specifice a organismului prin diverse mijloace de protecţie), energia dăunătoare nu are efect asupra persoanei.

Accidentul de muncă este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire bruscă şi involuntară între persoană şi obiect, ce are loc atunci când energia asociată acestora se activează brusc şi care are drept consecinţă vătămări corporale. Pentru că este brusc şi neaşteptat, accidentul se deosebeşte de boala profesională care se produce într-un interval mare de timp.

In ultimul timp, cercetătorii germani, pe baza unei documentaţii detaliate din ultimele realizări în domeniu, propun o clasificare complexă a riscurilor, ţinând seama de cele patra elemente ale sistemului de producţie: omul, tehnica, organizarea şi mediul şi de energia dezvoltată de factorul de risc. Se disting astfel următoarele categorii:

-  energii mecanice;

-  energii electrice;

-  energii chimice;

-  energii termice;

-  alte energii;

-  factori de ambianţă a muncii;

-  factori fiziologici;

-  factori psihologici;

-  factori organizatorici;

-  factori combinaţi.

Fiecare categorie este detaliată în factori de risc şi modalităţi de manifestare concretă a acestora. Lista factorilor de risc elaborată de cercetătorii germani reprezintă una dintre cele mai complete şi complexe tratări ale problemei în discuţie, remarcându-se şi prin acccentul pus pe formele concrete de manifestare a factorilor de risc, precum şi pe interacţiunile acestora.

Clasificarea factorilor de risc în cadrul fostului C.A.E.R. reflectă mai adecvat şi mai complet esenţa şi natura specifică a factorilor de risc.

Adoptându-se criteriul de clasificare al mişcării, în sensul cel mai general al cuvântului - mod de existenţă a materiei, atribut inerent al acesteia, s-au delimitat patru categorii de factori: fizici, chimici, biologici şi psiho-fiziologici.

în cadrul fiecăreia se fac detalieri după mai multe subcriterii (utilaj, ambianţă, mediu natural, căile de pătrundere în organism, efecte etc.), ajungându-se la un număr total de 57 de factori de risc.

Taguri: accidentele de munca si bolile profesionale,accidentele de munca si bolile peofesionale, accidente de munca, boli profesionale