Tradiții de nuntă la români
Este bine cunoscut că omul, în viața de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante: botezul, nunta și înmormântarea. Toate trei au o legătură deosebită cu viața religioasă a omului, iar primele două sunt considerate Sfintele Taine.
Pruncul, la puțin timp după naștere, este botezat pentru a se curăți, a se spăla de pacatul stramosesc moștenit de la Adam cel din Rai și de la celelalte păcate săvârșite până atunci, intrând în stare harica. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărți de mama și tatăl său și își va lua soție. Acest eveniment este consfințit prin nuntă, prin Sfanta Taina a Cununiei.
În sfârșit, la bătrânețe, omul moare și va fi îngropat creștinește, oficiindu-se slujba religioasă și, de obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viața de veci. Dar pentru că acest articol se adresează în special tinerilor vom arăta mai pe larg Sfânta Taină a nunții care este un subiect foarte important.
Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos și de la cel latiesc „matrimonium” și înseamnă unirea fizică dintre un bărbat și o femeie, una din legile esențiale al e naturii, stabilite de Dumnezeu încă de la începutul existenței omului. Dovezi găsim în Sfanta Scriptura, în cartea Facerea la capitolul 2 versetele 18-24, unde ne spune: „nu este bine să fie omul singur pe Pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el ..iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu femeie și a dus-o lui Adam… De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.”
Ca o definiție, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat și o femeie s-au hotărât reciproc și în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viață în scopul de a se ajuta reciproc, a naște și a crește copii și a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfințește legătura lor și îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre bărbat și femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos și Bisericâ - (Efeseni 5 , 22-23).
Obiceiuri de nuntă
La noi, românii, nunta se săvârșește sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de o masă festivă și de distracție. Aceasta, în genere, ține până a doua zi dimineața, iar nuntașii, fiind foarte obosiți, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie și de veselie, cununia se săvârșește în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioșii se află la biserica.
Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunți. Acestea sunt trecute în calendarul creștin-ortodox și trebuie respectate întocmai.
Știm că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă și înseamnă a face făgăduință de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau așezării nunții a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este săvârșită înaintea nunții.
Se poate și aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face mari greșeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulți tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea și dezlegarea de a începe convețuirea, adică o viață intimă, ceea ce este total greșit.
Logodna nu dă dreptul la consumarea vieții conjugale, fiind doar o chezășie, o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunții dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirii vieții intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei și trăiesc toată viața în concubinaj. Aceasta este și un mare păcat, dar poate duce și la mari nenorociri în viața celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârșite împreună.
Trebuie menționat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeași religie, adică să fie crestini, ortodocși. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox și o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra, dacă sunt neortodocși, trebuie să treacă la ortodocși. Și nașii trebuie să fie ortodocși,casatoriți, cu o viață de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viața finilor.
Inelele de logodnă au și ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioșiei, al legăturii tainice pe care o făurește Taina Căsătoriei între viitorii soți. Cât privește săvârșirea slujbei, aceasta trebuie să își desfășoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, și nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în naos. Pe durata nunții, cei doi tineri sunt cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații. Aceasta este și sensul încoronării lor.
Împărtășirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunții, dar, mai ales, comuniunea și unirea celor doi soți, care de acum înainte se vor împărtăși de bucuriile și necazurile vieții împreună. La început, a existat numai paharul, așa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat și pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescență din religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.
Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează și azi în unele părți. Astfel, când mireasa părăsește casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de nuntași. Practica, însă, nu are o semnificație religioasă și a rămas o datin[ populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.
Împărtășirea din același pahar și din aceeași pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtășirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „ Paharul Mântuirii” care se rostește la împărtășirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtășeau credincioșii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreție trebuie să fie și toată rânduiala slujbei.
Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decență și sobrietate nu cu pași agitați, ritm de dans sau țopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea nașterii de prunci așa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca și sfinților prin viața virtuoasă în cadrul căsniciei. Dânsul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoți, ci un dans ritual cu semnificație teologică și morală.
Întâlnim și unele practici neliturgice și necanonice. Astfel, este întâlnită în părțile Transilvaniei legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citește rugăciunea a treia și le împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine și din vinș este una din practicile întâlnite la unii din preoți, mai ales din mediul rural, dar uneori și la oraș, are intenția de a înveseli pe nuntași.
În unele localități este așa de îndătinat, ca și cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se așteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează așa atunci se produce nedumerire și chiar nemulțumire a nuntașilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greșite, se denaturează și se ridiculizează un moment foarte important al slujbei. Atitudinea mireselo de a se feri una de alta, și de a evita să se întâlnească pe drum, este una din practicile superstițioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica și slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrățișeze, să se felicite, amintindu-și toată viața că s-au cununat la aceeași biserică.
Timpul nunții
Românii se căsătoresc în general la sate începând cu vârsta de 20 de ani. "Sezonul nuntii" apare atunci când vinul este destul de bătrân și în cantitate mare. Nici o nunta nu poate avea loc în posturile mari, in cele 40 de zile dinaintea Crăciunului sau Paștilor.
Unele comunități rurale încă mai cheamă pețitori pentru a uni familiile în devenire. Unde nu e folosit un pețitor, tradiția cere ca părinții soțului să ceară mâna fetei de la părinții acesteia. Pețitorul folosește o poezie specială, cunoscută de folcloriști sub denumirea de orație de nuntă, o alegorie în care un tînăr vânător pleacă sa vâneze o căprioară.
Familia mirelui trece apoi din casă în casă cu sticle de țuică sau vin pentru a invita pe locuitorii satului la nunta feciorului lor. Toți iau parte la închinare, pentru că refuzul este echivalent cu refuzul invitației la nuntă.
Nașiilor de botez, sau alți apropiați, se alătură familiei nupțiale la nunta bisericească și la recepția de mai târziu, ce are să dureze o noapte întreagă. Unul din momentele cheie ale ceremoniei vizează despletirea coroniței de mireasă, care simbolizează schimbarea de statut, trecerea de la poziția de fată la cea de nevastă.
În trecut, petrecerea nunții dura trei zile și trei nopți. Pentru cei care nu și-au găsit încă un partener de viață, o veche tradiție continuă și astăzi. Bărbații și femeile eligibile se întâlnesc la "Festivalul Fecioriei pe "Muntele Găina"în Transilvania, pentru a se cunoaște și eventual pentru a-și găsi potențiali parteneri.
Sursa : wikipedia.org
Tag-uri : traditii romanesti, traditii in romania, traditii ale romanilor, traditii la nunta, traditii despre nunta, traditii la nunta la romani, traditii romanesti, traditii in romania, traditii ale romanilor, traditii la nunta, traditii despre nunta, traditii la nunta la romani.
Alte articole din aceeasi categorie

Tradiții internaționale
Anglia ‘Merry Christmas!’ Un englez pe nume John Calcott Horsley a ajutat la popularizarea traditiei de a trimite felicitari de Craciun cand a inceput sa produca cartonase mici pe care aveau pictate ...Citeste mai mult
Sărbători importante la români
Sfântul Andrei Românii își sărbătoresc patronul spiritual, pe Sfântul Andrei, la 30 noiembrie. Întâmplarea a făcut ca ziua naționala, 1 decembrie momentul unirii provinciilor românești, să se celebreze a doua zi. ...Citeste mai mult
Tradiții despre cultul funeral la români
Ceremoniile de înmormantare sunt moștenite de la români. Aceștia puneau în fața casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. Coloniștii români ...Citeste mai mult