ACTUL I

Suntem „Către sfârşitul după‑amiezii, prin toamna lui 1913, în casa lui Matei Boiu‑Dorcani”, unde „E o atmosferă bătrânească, dar în acelaşi timp de linii simple, armonioase, de împăcare cuminte.”. Andrei Pietraru, bibliotecar, este „un tânăr ca de treizeci de ani, înalt şi delicat”, cu „figură obosită, de om mistuit de o frământată viaţă interioară.”. Scena înfăţişează biblioteca locuinţei.

 Prolog

Andrei Pietraru visează cu ochii deschişi, iar figurile din reveria sa se înfăţişează cu aer de imaterialitate. Astfel, Matei Boiu‑Dorcani se adresează fiicei sale, Ioana, după ce aceasta încercase să îşi determine tatăl de a opri un duel între Andrei şi prinţul Bazil: „Ioana, am bănuit de mult acest lucru… L‑am bănuit şi l‑am dorit. Îl iubeşti pe Andrei… Nici nu se putea să fie altfel… Eraţi făcuţi unul pentru altul…”. După care Ioana vorbeşte prinţului Bazil, precizând că nu a răspuns iubirii lui deoarece se simţea „sortită lui Andrei”. Prinţul însă consideră că Andrei „este un ratat”.

Scena 1

Figurile imaginare au dispărut, iar în scenă se află Andrei Pietraru şi Şerban Saru‑Sineşti, un „bărbat ca de patruzeci şi cinci de ani, înalt, cu oase tari, lat în umeri şi totuşi uscat, ca un taur negru”, apreciat în partidul liberal pentru „subtilitatea luciferică a inteligenţei lui, pentru spiritul său întreprinzător”. Şerban Saru‑Sineşti îi reproşează lui Andrei faptul de a fi renunţat la logodna cu înstărita cumnată a celui dintâi: „Ascultă, e în viaţa fiecărui om o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie.”.

Scena 2.

Deciu, ziarist, sosit în casa Boiu‑Dorcani, se adresează lui Şerban, întrebându‑l despre intenţia partidului liberal de a‑i propune lui Matei Boiu‑Dorcani intrarea în viitorul guvern, dar primeşte drept răspuns doar considerarea gestului său ca deplasat, după care părăseşte încăperea.

Scena 3

Matei Boiu‑Dorcani este „un bărbat de aproape şaptezeci de ani, palid, cu o privire absentă, nepământească, de om care trăieşte pe altă lume”. Saru‑Sineşti îi oferă participarea la guvernare, eventual preşedinţia Senatului, ce se va întruni pentru modificarea constituţiei, dar este refuzat pentru că, spune Matei, se intenţiona exproprierea boierilor şi deci a ruina „o clasă conducătoare, pe care nu o veţi mai putea reconstitui…”.

Scena 4

Maria Saru‑Sineşti îl vede, fără să se aştepte a‑l întâlni acolo, pe soţul ei, moment când „are o încordare retractilă, de vietate speriată şi întărâtată în acelaşi timp…”, reproşându‑i apoi prezenţa alături de ea, în acea casă de care o leagă amintirile copilăriei şi adolescenţei. Iar soţul ei acceptă reproşurile, „convorbindu‑i Mariei ca unui bolnav”.

Scena 5

Soseşte Ioana Boiu‑Dorcani („înaltă, cu părul şi ochii negri, albă şi stranie. O eleganţă fără maiestate şi o nervozitate integrală de animal de rasă.”) şi arată celor prezenţi copia în ulei a unui portret al Suzanei Boiu, boieroaică ce, la 1765, s‑a căsătorit cu un haiduc, al cărui curaj îl admiră, spre a‑l salva în acest fel, conform legii pământului, de la execuţia capitală.

Scena 6

Maria reproşează Ioanei atitudinea faţă de Andrei (îl certase pentru că nu a găsit în bibliotecă – tulburat fiind de prezenţa ei –, cronica ce cuprinde istoria Suzanei Boiu). Dar Ioana, drept răspuns, va socoti că nu trebuie risipit timpul cu preocupări legate de „un biet ratat”.

Scena 7

Andrei Pietraru discută cu prietenul său din copilărie, Culai (Nicolae) Darie, sosit pentru a‑l duce înapoi, în satul lor, unde urma să se constituie o asociaţie de tip obşte pentru exploatarea pădurilor, Andrei urmând să participe şi el. Ofertă refuzată pe motivul iubirii pentru fiica lui Matei Boiu‑Dorcani: „dacă în afară de inteligenţa şi frumuseţea ei, numele moştenit, palatul, luxul care o înconjoară, toate acestea o înalţă de n‑o mai ajunge nimeni, (pătimaş) ei bine, Darie, o iubesc şi pentru numele, şi pentru palatul, pentru echipajul, pentru toaletele şi cărţile ei, pentru călătoriile pe care le‑a făcut, pentru toate lucrurile acestea, care fac din ea o fiinţă depărtată de lume, de forfota de toate zilele (exaltat) un exemplar unic!”.

Scena 8

În scenă se află acum, alături de cei doi, şi Elena, „fată de mărime mijlocie, fără nimic deosebit ca fizic, fără vârstă oarecum, ofilită puţin.”. Angajată a familiei Boiu‑Dorcani, a renunţat la studiile universitare deoarece, acompaniind‑o pe Ioana în călătoriile ei din străinătate, pierduse ritmul examenelor. Elena se adresează lui Andrei pentru a‑l determine să renunţe la duelul cu prinţul Bazil, de a doua zi. Este speriată şi pentru că îl asistase pe fiul lui Matei Boiu‑Dorcani, rănit în duel, prin toată agonia lui.

Scena 9

După plecarea lui Andrei, solicitat de către Matei Boiu‑Dorcani, Elena îi relatează lui Culai câte ceva din istoria iubirii lui Andrei: Ioana nu ştie nimic, „Dar mie mi‑era milă de el. Când era bolnav, şi când am văzut că îi făcea bine asta, îi spuneam de la mine că a întrebat domnişoara Boiu cum îi merge, că se interesează de ce mănâncă…”. Ar vrea să plece Andrei din acea casă, însă ezită să‑l sfătuiască în acest sens, ştiind că ar fi degeaba; mărturiseşte totodată că nici ea nu poate pleca, prilej pentru Culai de a constata că „ce‑a fost mai bun în amândoi a luat‑o razna pe dedesubt.”.

Revenit, Andrei spune istoria provocării la duel. Prinţul Bazil, la teatru – fără să se cunoască unul pe altul – a refuzat să se ridice de pe scaun pentru a‑i permite lui Andrei, întârziat puţin la spectacol, să‑şi ocupe locul. A doua zi, aflând cu cine are de‑a face, bibliotecarul i‑a trimis spectatorului insolent martorii pentru duel.

Scena 10

În absenţa Elenei, Andrei Pietraru mărturiseşte prietenului său şi lui Matei Boiu‑Dorcani că nu şi‑a dat ultimele examene legate de încheierea studiilor universitare, cel de capacitate şi doctoratul, fiind „prea obosit”. Aceasta la propunerea bătrânului de a‑i facilita un doctorat în istorie la Dresda, pe care Andrei o refuză, dar acceptă intervenţia oferită de acelaşi, pentru obţinerea unui post de suplinitor într‑un liceu din Bucureşti.

Scena 11

În scenă se află Matei şi Maria. Ea se plânge de relaţiile încordate cu soţul ei, cu care a contractat o căsătorie determinată de părinţi: „Omul acesta pe care mi l‑au dat îşi face o bucurie de a umili în mine tot ce e delicateţe şi mândrie…”. Şi spune că motivul vizitei îl formează dorinţa prinţului Bazil Şerban de a se căsători cu Ioana, ceea ce pe bătrân îl afectează pozitiv, dar nu îl face fericit, pentru că la moartea fiului său s‑a stins în el orice bucurie de viaţă, iar „Fetele nu fac decât să poarte şi să crească copii altor neamuri.”

Scena 12

În plus faţă de cei doi, la discuţie participă acum şi Ioana, pentru a susţine că „ar fi destul de neplăcut ca prinţul să ucidă în duel un bibliotecar.”.

Scena 13

La rugămintea Ioanei, susţinută de ideea că nu trebuie să se bată cu servitorii („on ne se bat pas avec la domesticité”), prinţul Bazil renunţă la duel, iar Ioana îi transmite lui Andrei, intrat în încăpere după discuţia celor doi, scuzele adversarului, care sunt acceptate.

În urma ieşirii bibliotecarului, prinţul comunică Ioanei decizia de a se instala în Paris, cu o justificare: ”Eu nu pot trăi, domnişoară, în ţara asta de şarlatani şi de prostie cinică.”. Dar Ioana îi solicită să rămână în ţară, pentru că românii în Franţa nu sunt văzuţi decât ca „Eroi de operete şi de romane proaste…”.

Scena 14

Andrei află de la prietenul său, care auzise din afara încăperii discuţia dintre Ioana şi Bazil, motivul real pentru care prinţul şi‑a cerut scuze, şi se decide să facă un gest prin care Ioana „Are să înţeleagă că sunt mai mult decât toate paiaţele astea la un loc … are să vadă că am un suflet ca o stâncă”. Anume, continuă el, „Dacă astă‑seară până la ora douăsprezece nu îi voi fi sărutat mâna, la ea în iatac […] îmi sfărâm tâmpla cu revolverul…”.

ACTUL II

Decorul reprezintă iatacul Ioanei Boiu‑Dorcani, marcat de „Prea multă culoare, prea multă risipă de dorinţe, prea multă intenţie de artă, în gustul estetizant al epocii.”.

Scena 1

Andrei, aflat în iatac, îi comunică Elenei, intrată din întâmplare, intenţia de a‑i vorbi cu orice preţ celei pe care o iubeşte în tăcere.

Scena 2

În iatac se găsesc Ioana şi Matei, care îşi anunţă fiica despre intenţia prinţului Bazil de a o cere în căsătorie: „E o cinste nemăsurată pe care ne‑o face… Tu ştii că neamul nostru se stinge… Şi iată că acum ni se oferă norocul să ducem mai departe un neam de oameni care au stăpânit ţara.”, respectiv familia prinţului. Dar Ioana nu se arată entuziasmată, deoarece „domnul acela care e şi sportman, om de lume, donjuan, poet, pictor şi cântăreţ… nu e în fond nimic […] E un diletant, mediocritate.”.

Scena 3

Andrei Pietraru îşi face marea declaraţie („Acum, când plec, aş vrea să ştiţi – şi nu ştiu de ce – că toate bucuriile şi durerile mele au înflorit numai în umbra dumneavoastră. Că ochii mei au căutat sfioşi şi dornici spre dumneavoastră… dar că niciodată, nici o singură clipă, nu v‑aţi oprit privirea asupra lor…”), însă va fi respins – ironic – de către Ioana, care vede în atitudinea lui doar o copie a tentativei personajului Julien Sorel, din romanul Roşu şi negru de Stendhal, de a o seduce pe doamna de Renal. Discuţia este întreruptă prin sosirea lui Matei, a cărui întâlnire Andrei o evită ascunzându‑se în partea întunecată a încăperii, şocat fiind de temerea Ioanei ca tatăl ei să nu îl găsească acolo.

Scena 4

Matei Boiu‑Dorcani se retrage după ce ia cheia de la o casetă cu scrisori, motivul vizitei sale nocturne.

Scena 5

Continuă discuţia dintre Andrei şi Ioana; ea „are ceva dintr‑un soldat înfrânt şi zdrenţuit care vine din luptă” şi recunoaşte în bibliotecar „un om cu însuşiri remarcabile”, sfătuindu‑l totodată să părăsească acea casă pentru a se realiza profesional. Completând apoi: „Am înţeles astă‑seară că dacă trei puhoaie s‑ar prăbuşi neaşteptat peste dumneata tot în picioare ai rămâne. Voinţele menite să rupă zăgazuri nu pot fi îngrădite.”. În replică, Andrei o avertizează: „Va veni o vreme când eurile noastre, dezbrăcate de orice, ca la începutul începuturilor, vor fi faţă în faţă…”, şi „o sărută apăsat pe gură”.

ACTUL III

Tabloul I

„Scena reprezintă biroul secretarului general al unui club în 1913.”. Se discută procesul‑verbal întocmit cu ocazia duelului dintre Andrei Pietraru şi prinţul Bazil Şerban, soldat cu rănirea gravă, la umăr, a celui din urmă. Martorii prinţului îl acuză pe Andrei de faptul continuării luptei după comanda de oprire dată de arbitru ca urmare a ieşirii celor doi din terenul afectat duelului, dar martorii lui Andrei consideră că rănirea s‑a produs în timpul comenzii de oprire. Discuţia se amână până la pronunţarea medicilor – ce vor fi socotiţi ca martori auxiliari –, cneazul Moruzi, solicitat pentru a da un verdict, socotind că Andrei, „palid ca un mort şi cu ochii ficşi”, şi‑a depăşit adversarul mânat de curajul neofitului, ce rezidă în forţă psihică, cea în stare de a compensa lipsa de experienţă.

Tabloul II

Scena 1

Suntem iarăşi în biblioteca Boiu‑Dorcani, unde Andrei mărturiseşte lui Culai trăirea unor „nopţi calde şi pătimaşe” alături de Ioana. Motiv pentru Culai de a‑şi chestiona prietenul: „crezi dumneata că este faptă de bărbat adevărat să necinsteşti fata unui om în propria lui casă, în casa în care mai şi trăieşti?”, informându‑l apoi despre dragostea pe care i‑o poartă Elena („De şapte ani, fata asta se usucă, moare de lingoare, lângă tine, din pricina ta, şi tu nu pricep ca pământul.”). Andrei, în replică, afirmă că situaţia nu va mai dura mult şi că nu vede nici un semn de iubire la Elena. Culai sosise pentru a‑şi reînnoi propunerea către Andrei de participare la organizarea obştei ţărăneşti ce va exploata pădurile de lângă satul natal, afirmă el, dar pleacă fără a o mai discuta.

Scena 2

Ioana şi Andrei se află singuri în bibliotecă, ea îi pretinde lui Andrei să o ceară în căsătorie tatălui căci, spune, „nu sunt femeia pe care s‑o ai prin colţuri, pe furiş… cu frica servitorilor şi a surprinderilor… Ah, n‑am nimic de ascuns. Dacă va fi nevoie vom părăsi casa împreună, în văzul tuturor.”.

Scena 3

Cererii în căsătorie Matei Boiu‑Dorcani îi răspunde în glumă („Află, dragul meu, că nu e nici un motiv destul de serios, niciodată, ca să crezi că o femeie te iubeşte.”), după ce Andrei îi anunţă dragostea Ioanei pentru el iar Matei „îl priveşte lung şi se convinge că e nebun” – spune autorul.

Scena 4

Intră în scenă şi Ioana, care confirmă intenţia lor de a se căsători, dar Matei o dă afară din încăpere, indignat de pretenţiile celui pe care îl consideră un „vânător de zestre”.

Scena 5

Matei, în discuţia ulterioară cu Andrei, respinge argumentul iubirii pentru cererea în căsătorie: „Nimic din ce s‑a făcut în neamul meu nu s‑a făcut prin dezmăţul iubirii, ci prin renunţare, prin luptă, prin înfrângeri.”. Şi continuă prin a se referi la diferenţa de condiţie socială a celor doi: „De ce nu m‑ai ucis întâi?… Doi‑trei ani de viaţă încă nu înseamnă nimic, şi aş fi închis ochii fără să ştiu că, după ce băiatul mi‑a fost omorât, fata mi‑a fost necinstită şi scoasă din lumea ei, ca o leproasă.”. Este revoltat de imaginea dragostei lor, după ce înţelege că ei sunt amanţi deja (fapt anunţat anterior de către Andrei, dar tatăl remarcă tardiv): „În acelaşi pat cu dumneata?… (Crispat de o viziune:) Mâinile dumitale scârboase!… (Nu poate pricepe, cu un crâncen dezgust:) Cum de nu i‑a fost silă?”.

În replică, Andrei îşi iese şi el din fire: „Ţi‑e silă? Stomacului dumitale bol­nav, dinţilor dumitale cariaţi, craniului dumitale pleşuv le e silă de muşchii mei de oţel, de sănătatea mea de sălbatic? (Cu dispreţ, într‑un strigăt formidabil:) Bătrâ­ne­ţea dumitale îmi insultă tinereţea!”. După care Matei Boiu‑Dorcani iese din scenă.

Scena 6

Elena îi comunică lui Andrei hotărârea ei de a‑l însoţi pe tatăl Ioanei la Dor­cani, unde acesta doreşte să plece pentru o recluziune definitivă. În semn de ră­mas‑ bun, Andrei Pietraru o îmbrăţişează şi o sărută, intrarea Ioanei surprinzând gestul.

Scena 7

După plecarea Elenei, Ioana socoteşte că Andrei este amantul acesteia, că el a avut un reflex tipic de parvenit („o vrei pe ea şi banii tatălui meu.”), al unui „suflet de slugă”. Pentru a‑şi demonstra fidelitatea, Andrei are o tentativă de sinucidere – se împuşcă în piept ‑, apoi, căzut în genunchi, îi spune Ioanei: „Pe dumneata te‑am ucis în mine… Eşti moartă… mai moartă decât dacă n‑ai fi existat niciodată…”. În acest timp soseşte Culai, împreună cu un prieten medic, ce constată că Andrei poate fi salvat, după care Culai anunţă plecarea, împreună cu Elena, către satul din munţi.

 Tag-uri:Suflete tari  de Camil Petrescu - rezumat,Suflete tari  de Camil Petrescu - rezumat

suflete tari-personaje principale