Verde‑Împărat trimite fratelui său, Craiul, care „era odată într‑o ţară”, o scrisoare pentru a‑i cere să‑i dea pe unul dintre cei trei fii ai lui spre a‑i fi urmaş la tron, fiindcă el avea numai fete. Comunicându‑le tatăl feciorilor săi conţinutul scrisorii şi acceptul său („Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea de pe urmă a moşului vostru.”), cel mare socoteşte că lui i se cuvine împărăţia, şi pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale tatăl său îmbrăcat într‑o piele de urs şi îl sperie, încât feciorul ajunge la concluzia „că mie unuia nu îmi trebuie – spune el – nici împărăţie nici nimica”. Fiul mijlociu încearcă şi el să ajungă la unchiul său, dar păţind acelaşi lucru, deasemenea renunţă („Că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d‑tale.”). Craiul este posomorât şi ruşinat: „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroase a nas de om..”. Cel mic, prins de ruşine, iese în grădină, unde „începe a plânge în inima sa”, când i se înfăţişează „o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie”. Aceasta îl sfătuieşte, după ce fiul craiului îi dă un ban pomană, să ceară tatălui său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, pentru că numai aşa poate merge „unde n‑au putut merge fraţii” săi. Şi îi spune că va putea recunoaşte calul prin faptul că doar acel cal va mânca din jăratecul pus pe o tavă în mijlocul hergheliei. Apoi fiul de crai o vede pe bătrână „învăluită într‑un hobot alb, ridicându‑se în văzduh”.

              Primind acordul tatălui, mezinul ia armele şi hainele de unde erau, într‑un pod, şi merge cu tava cu jăratec la cai. Dar, spre surprinderea sa, doar „o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de‑i numărai coastele” se apropie de tavă ca să mănânce. Lovit de trei ori în cap cu căpăstrul de fiul de crai ce voia să‑l îndepărteze de la tavă, calul nu renunţă, apucă să mănânce, în trei rânduri, jăratecul, după care „se scutură de trei ori şi îndată rămâne cu părul lins‑prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Fiul de crai urmează îndemnul calului („Sui pe mine, stăpâne, şi ţine‑te bine.”), care îl duce în zbor, de trei ori, spre înălţimi, pentru a‑i răsplăti astfel, prin spaima provocată, cele trei lovituri primite cu căpăstrul în cap. După trei zile de pregătiri, porneşte şi mezinul, cu armele, hainele şi calul tatălui, la drum. Se întâlneşte şi el cu Craiul îmbrăcat în piele de urs dar, spre deosebire de fraţii săi, mezinul se repede cu arma ridicată asupra ursului. În acel moment tatăl îi spune să nu lovească, apoi îl îmbrăţişează, îl felicită pentru alegerea calului ca tovarăş şi recunoaşte că este „vrednic de împărat”. Dându‑i totodată, înainte de despărţire, şi un sfat: „în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putè; să n‑ai de‑a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, îi dăruieşte şi blana de urs („că ţi‑a prinde bine vreodată”).

După o vreme de mers, când îi intră calea în codru, fiul de crai întâlneşte un om spân care se oferă să‑i fie slugă dar îl refuză. În pădure reapare, îmbrăcat altfel şi vorbind cu voce prefăcută, acelaşi spân, cu aceeaşi ofertă, dar mezinul iarăşi îl refuză. Dar într‑un loc unde „se închide calea şi încep a i se încurca cărările”, când Spânul îi apare pentru a treia oară oferindu‑se să‑l ajute în a ieşi din impas, mezinul îl acceptă: „mort‑copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici”. Cei doi întâlnesc în cale o fântână şi, fiind arşiţă, Spânul îşi îndeamnă stăpânul să coboare în fântână, pentru a se răcori. După ce intră, Spânul pune capacul pe fântână, se urcă deasupra şi îi cere fiului de crai, drept preţ al eliberării sale, să‑i spună cine este şi unde merge. Acesta mărturiseşte, iar Spânul îl obligă, ameninţându‑l cu moartea, să schimbe rolurile; el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar stăpânul său drept slugă şi îl obligă sub jurământ făcut „pe ascuţişul paloşului”, că‑i va da „ascultare şi supunere întru toate”, până va muri şi iar va învia, apoi îi pune numele de Harap‑Alb.

Ajunşi la curtea lui Verde‑împărat, Spânul îl trimite pe Harp‑Alb la grajd, înainte îi dă însă o palmă, spre a‑l speria, gest faţă de care fiicele împăratului protestează. Apoi explică gestul: „Dacă dobitoacele n‑ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiet pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi în frâu, dacă ţi‑i voia să faci treabă cu dânşii”. Atitudinea lui însă le face să constate că „de fel nu seamănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap‑Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos”.

Într‑una din zile, servindu‑se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”, aduse, spune împăratul, cu mare primejdie din Grădina Ursului, Spânul îşi trimite sluga după astfel de „sălăţi”, el „voind să peardă acum pe Harap‑Alb cu orice preţ”. După ce îl încurajează în urma plângerilor sale („de‑acum înainte, ori cu capul de peatră, ori cu peatra de cap, tot atâta‑i; fii odată bărbat şi nu‑ţi face voie rea.”), calul îl duce pe Harap‑Alb „într‑un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buratecul”. Acolo o întâlneşte pe bătrâna care îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, şi află de la ea că este, de fapt, Sfânta Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare, din somnoroasă, lapte şi miere, o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede că animalul a băut şi a adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap‑Alb să ia blana de urs dată de crai ca, îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap‑Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase după el, pe când era să iasă din grădină, aruncându‑i blana.

După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o frumuseţe nemaivăzută, şi îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani, cerbul (care era vrăjit, de omora oamenii şi animalele cu privirea numai) se scutura, pierzând astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spân după nestemate şi ajuns din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap‑Alb era „cufundat în gânduri şi galbăn la faţă, de parcă‑i luase pânza de pe obraz”, de teama morţii. Este încurajat de Sfântă („Mare‑i Dumnezeu! N‑a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”), care‑l ajută din nou. Îi dă „obrăzarul şi sabia lui Statu‑Palmă‑Barbă‑Cot, de unde le avea” apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo după ce sapă o groapă adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce să facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe faţă. Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după adăpare, să iasă şi să îi taie capul, ascunzându‑se din nou în groapă, de unde să nu iasă toată ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi pielea. Harap‑Alb procedează astfel, revine la Sfânta Duminică spre a‑i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce stăpânului său, deşi pe drum i se ofereau tot felul de răsplăţi: „Mulţi crai şi împăraţi ieşeau în faţa lui Harap‑Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să‑i deie bănărit, cât a cere el, altul să‑i deie fata şi jumătate de împărăţie; altul să‑i deie fata şi împărăţia întreagă”.

În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa‑zisului său nepot, Spânul, la câteva zile după întoarcerea lui Harap‑Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră şi zice: „– Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!”. Iar Spânul îşi trimite sluga să‑i aducă pe fata Împăratului Roş. Din nou speriat, întristat, Harap‑Alb se lamentează tovarăşului său, calul: „Se vede că m‑a născut mama într‑un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m‑am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: «Să nu de Dumnezeu omului cât poate el suferi»”. Calul din nou îl îmbărbătează, şi îi spune că ştie drumul către curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl lui Harap‑Alb.

Pe drum cei doi întâlnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap‑Alb, pentru a nu le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului de înec. Drept răsplată primeşte, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicaţia de a‑i da foc, la nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând mai departe, Harap‑Alb vede un roi de albine care îşi căutau stup, le face un adăpost şi primeşte, de la crăiasa lor, o aripă pe care, dacă o va aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor. Ceva mai încolo întâlneşte „o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Acesta „avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de‑i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de‑o palmă”. Înţelegând că este Gerilă, îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a‑l însoţi şi a avertismentului său: „– Râzi tu râzi, Harap‑Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără de mine n‑ai să poţi face nimica”. La fel se petrec lucrurile şi cu Flămânzilă („o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.”), cu Setilă („o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.”), cu Ochilă, cel care vede lucrurile „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede” şi cu Păsări‑Lăţi‑Lungilă, cel ce „când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprinde pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, şi cât voia de sus.”, pentru a prinde păsări, pe care „jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă”.

Ajunşi la Împăratul Roş („era un om pâclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne.”), cei şase, arătându‑se ei „care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii”, sunt găzduiţi într‑o casă de aramă, sub care se face foc peste noapte, după ce au spus ei cu ce scop sosiseră. Oaspeţii scapă de moarte datorită lui Gerilă, care a domolit căldura cu suflarea sa, iar a doua zi se plâng trimisului împărătesc că au fost lăsaţi „fără scânteie de foc în vatră”. Sunt poftiţi de împărat, când se înfăţişează din nou acestuia spre a‑i cere fata pentru nepotul Împăratului Verde, la masă, unde li se dau „12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin”, sub ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu consumă tot. Dar Flămânzilă şi Setilă biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi, tot ei doi plângându‑se apoi de foame şi de sete. Când Împăratul Roş vine în sala de mese, Harap‑Alb îi cere din nou fiica, dar tatăl ei o promite cu condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din două mierţe de mac amestecat cu nisip să aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă probă a fost păzirea peste noapte a fiicei împăratului, care a zburat din iatacul unde trebuia ţinută, preschimbată în pasăre. Însă Ochilă o vede, iar Păsărilă o prinde, în spatele Lunei, unde se ascunsese, lungindu‑se el până acolo. Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică la înfăţişare şi copil de suflet al împăratului, se face cu ajutorul crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul încercării crăiasa o va face pe fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn. Împăratul, „ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui Harap‑Alb, dar aceasta spune că îl va însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea unei turturele trimisă de ea, „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete”. Turturica vine prima dar la întoarcere calul ia „cu hapca” lucrurile cerute şi ajunge primul, după ce le solicitase cu buna dar pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de întoarcere, prietenii lui Harap‑Alb se despart de el iar între el şi fata de împărat se înfiripă dragostea. Lui Harap‑Alb nu‑i prea vine la socoteală să o dea pe fată Spânului, căci ea „era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmerdat de cele întăi raze ale soarelui” iar el era „nebun de dragostea ei”.

Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se repezise să o ia în braţe, spunând că nu pentru el a venit ci pentru Harap‑Alb, adevăratul nepot al Împăratului Verde. Spânul, turbat de furie, îi taie capul lui Harap‑Alb, dar fiica Împăratului Roş i‑l pune la loc şi îi redă viaţa, prin înconjurarea gâtului cu cele trei smicele de măr dulce, prin stropirea cu apă moartă, spre a sta sângele şi a se prinde pielea, apoi cu apă vie. Ridicat de cal în dinţi până în înaltul cerului şi slobozit de acolo, Spânul moare. Iar la nunta lui Harap‑Alb cu fiica de împărat „a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă.”