ACTUL I

 Scena reprezintă „O odaie de mahala.” cu „Mobile de lemn şi paie.” şi „în fund, rezemată de fereastră, o puşcă de gardist [membru al gărzii civice] cu spanga [baioneta] atârnată lângă ea.”.

 Scena I

 Jupân Dumitrache Titircă, negustor de cherestea şi căpitan în garda civică, echipat „în haine de căpitan de gardă fără sabie” istoriseşte amicului său politic, Nae Ipingescu, „ipistat” (funcţionar), o întâlnire neplăcută de la grădina de vară Union, unde mersese împreună cu soţia, Veta, şi cumnata, Ziţa. Acolo privise insistent către masa lor un „ăla… un prăpădit de amploiat, [ce] n‑are chioară în pungă şi se ţine după nevestele negustorilor, să le spargă casele”, apoi i‑a urmărit până aproape de casă „papugiul”, „coate‑goale”, „moftangiul”, „maţe‑fripte”, după cum îl gratula Jupân Dumitrache în cursul relatării evenimentului. Problema o constituia gelozia negustorului, decizia de a‑şi apăra cu orice preţ („să ştiu bine că intru în cremenal!”) onoarea sa „de familist”, pusă în primejdie de acel „maţe‑fripte” care îi urmărise.

La rugămintea Ziţei („N‑am putut pentru ca s‑o tratez cu refuz.”, spune cumnatul ei în cadrul aceleiaşi relatări), după o săptămână grupul merge din nou „la Iunion” (Union), unde scena se va repeta, inclusiv urmărirea pe străzile Bucureştilor. De data aceasta Jupân Dumitrache era hotărât să‑l ia la întrebări din scurt pe îndrăzneţ („şi să‑l şi umflu”) dar insistentul tânăr scapă graţie unei haite de câini care‑i intersectează calea, deturnându‑l din drum.

Faţă de Chiriac, „tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă”, jupânul arată deplină încredere, în acelaşi dialog cu Nae Ipingescu: „de el nu mă sfiesc. La din contra, el ştie toată istoria, i‑am spus‑o de la început… Atâta om de încredere am… Băiat bun!… ţine la onoarea mea de familist. [...] De, când lipsesc eu de‑acasă, cine să‑mi păzească onoarea? Chiriac săracul!”. Pe când consoarta, Veta, socoteşte acelaşi, este „ca muierea… mai ursuză. Am cam băgat eu de seamă că nu‑l prea are ea la ochi buni pe Chiriac”.

 Scena II

 Jupân Dumitrache îi povesteşte lui Nae Ipingescu cum a divorţat Ziţa („Fată frumoasă, modistă şi învăţată şi trei ani la pansion”): „m‑am pomenit într‑o zi că vine ţipând la mine, pe cum că: «Nene, moartă, tăiată, nu mai stau cu mitocanul, scapă‑mă de pastramagiul! Să ştiu de bine că mă duc la mănăstire, sare nu mai mănânc cu el!»”. După care Chiriac se informează despre programul nocturn al stăpânului (trebuia să inspecteze toate posturile de gardă, până pe la două noaptea).

 Scena III

 De la Spiridon, „băiat de procopseală” (ucenic) află Jupân Dumitrache faptul că îi ceruse Chiriac să închidă mai devreme, datorită rondului de noapte, iar jupânul comentează satisfăcut („Nene Nae, auzişi cum îmi poartă Chiriac de grija rondului? Ei! i‑e tot frică să nu uit reglementul. Are ambiţ băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate.”)

 Scena IV

 Cu voce tare, cherestegiul citeşte un articol din ziarul „Vocea patriotului naţionale”: „Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuia a mânca [a lipsi, din franţuzescul manquer] de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfânta Costituţiune…”, articol semnat „R. Vent.”, cu precizarea redacţiei „un june scriitor democrat, a cărui asinuitate [corect ar fi asiduitate] o cunoaşte de mult publicul cititor”… Neînţelegând cum poate cineva să mănânce Constituţia, dar acceptând totuşi că „e scris adânc”, Jupân Dumitrache, lectorul, primeşte lămuriri de la Ipingescu, ascultătorul („să nu mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor, adică să şază poporul la masă, că el e stăpân.”).

 Scena V

 În monolog, Spiridon se plânge de stăpânul său, a cărui poreclă era „Titircă Inimă‑Rea”: dacă e treaz seara îl bate pentru că va fi obosit a doua zi, dacă nu e treaz îl bate pentru că doarme pe banii stăpânului.

 Prin Spiridon, Ziţa primeşte un bilet de amor, pe care îl citeşte retrasă: „Angel radios! De când te‑am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi‑am pierdut uzul raţiunii… […] Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într‑o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de reverie şi inspiraţiune” etc.

 Scena VII

 Intrase şi Veta, căreia i se plânge sora ei, Ziţa, de conflictul cu fostul soţ; citise de trei ori Dramele Parisului, se plictisea şi, ieşind să‑i facă o vizită Vetei, se întâlneşte „cu mitocanul, cu pricopsitul de Ţircădău”, care „scosese şicul [corect şişul – miezul de fier ascuţit] de la baston ca să mă sinucidă”, relatează ea.

 Scena VIII

 După plecarea Ziţei şi a lui Spiridon, Veta deplânge un impas erotic, singură în scenă: „dragoste cu sila nu se poate […] A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i‑o ia înapoi? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am trăit eu s‑ajung aşa ceva?”.

 Scena IX

 Are loc o discuţie între Veta şi Chiriac, în cursul căreia cel din urmă reproşează femeii infidelitatea, pornind de la faptul că Jupân Dumitrache istorisise cum a fost urmărit de bărbatul pe care îl considera interesat de graţiile soţiei sale, după spectacolul de la Union. Drept răspuns, Veta deplânge reacţia iubitului ei („Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într‑o zi mi‑am plâns‑o toată!”), ceea ce determină o reacţie similară a lui Chiriac, acesta prezentându‑şi suferinţele, după ce ameninţase cu sinuciderea („Nu mai voi să ştiu de nimic, nu mai ştiu cine sunt! Am vrut să mă omor adineaori în curte, dar ţi‑am văzut trecând umbra peste perdeaua de la fereastră ş‑am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit.”). Dar lucrurile vor lua o întorsătură bună după ce soţia cherestegiului jură iubitului ei credinţă nestrămutată.

Discuţia se întrerupe datorită sosirii bărbatului Vetei, care îşi întrerupsese rondul de noapte spre a‑i cere lui Chiriac să‑i reconfirme sprijinul întru apărarea onoarei sale de familist, ceea ce se şi întâmplă – „Lasă, jupâne, mă ştii că consimt la onoarea dumitale de familist!…”, zice acesta plictisit.

ACTUL II

 Decorul întruchipează „Aceeaşi odaie. O lampă cu gaz arde pe masă.”

 Scena I

 Este aproape unsprezece noaptea iar Veta, fericită pentru că şi‑a recuperat amantul gelos, se desparte de acesta fredonând versuri amoroase, după ce îi promisese că nu va mai merge „la Iunion” fără el.

 Scena II

 După plecarea lui Chiriac, obosit de întâmplările de peste zi şi simţind nevoia de a recupera energie în vederea „ezirciţiului” de a doua zi dimineaţa cu compania de gardă civică unde era sergent, intră în scenă Rică Venturiano, „arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist”, nimeni altul decât bărbatul care îl agasase pe Jupân Dumitrache – la Union şi pe străzile Bucureştilor, în drumul familiei spre casă –, cu insistenţele sale. Îşi declară dragostea Vetei „Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te‑am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi‑am pierdut uzul raţiunii: da! Sunt nebun…”, spre stupoarea femeii, care îl crede nebun de‑a binelea, nu înnebunit de amor.

După ce invadatorul spaţiului casnic îşi declară identitatea precum şi ocazia cu care i s‑a declanşat sentimentul, Veta îşi dă seama că trebuie să existe o confuzie la mijloc, obiectul pasiunii junelui fiind sora ei, Ziţa, cu care acesta o confundase, datorită luminii reduse şi faptului că nu a intrat în casa căutată. Spre a‑l salva de răzbunarea soţului, care tocmai se întrecea, îl trimite afară pe fereastră, profitând de faptul că lângă pereţii casei se afla o schelă.

 Scena III

 Intrând, Jupân Dumitrache îşi ameninţă consoarta („are să se întâmple lucru mare, cocoană, măcar să ştiu de bine că merg la cremenal!”), căci îl văzuse pe curtezan de afară, pe fereastră.

 Scena IV

 Soţul îl trimite pe Spiridon ca să‑l scoale din somn pe Chiriac, spre a lupta împreună cu acesta pentru „onoarea mea de familist”, spune el.

 Scena V

 Disperat, Jupân Dumitrache constată, adresându‑se ajutorului său, sosit între timp, că „S‑a dus ambiţul!…” (ambiţia) şi, la iniţiativa celui din urmă, se arată decis să înceapă scotocirea locuinţei, pornind de la faptul că schela nu avea scară pe care să coboare „bagabontul”, „maţe‑fripte” (în exprimarea soţului înfuriat).

 Scena VI

 În ciuda opoziţiilor Vetei, îngrijorată de destinul iubitului ei („Chiriac! Chiriac! Binişor! Să nu cazi!”, strigă ea celui urcat pe schelă) cei trei bărbaţi, Titircă Inimă‑Rea, Chiriac şi Ipingescu, pornesc în căutare înarmaţi ca la război.

 Scena VII

 Soseşte Ziţa şi amândouă femeile, auzind din curte strigătele de încercuire a inamicului („Stai! În numele Constituţiunii!” – Ipingescu) coboară ca să‑l scape din mâinile agresorilor.

Scena VIII

 Pătruns pe fereastră în odaia goală, Rică („este prăfuit de var, ciment şi cărămidă; părul îi este în neorânduială; pălăria ruptă; e galben şi tras la faţă; tremură şi i se încurcă limba la vorbă”, aflăm din indicaţiile de regie) povesteşte cum a scăpat de urmăritori, intrând într‑un butoi cu ciment şi găseşte ajutor în Spiridon, sosit ceva mai târziu, căruia îi promite şase pachete de ţigări ca să‑l ascundă la el în odaie.

Scena IX

 Rică Venturiano este capturat de către Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu, amândoi cu sabia în mână, şi salvat de intervenţia promptă a Ziţei („Nene Dumitrache, nu‑mi asasina viitorul!”), urmată de cea a lui Ipingescu: „Staţi! Staţi! Că e‑ncurcătură! Pe dumnealui îl cunosc eu! Dumnealui nu‑i d‑ei de care credeţi dumneavoastră; e cetăţean onorabil. […] Ăsta e ăl care scrie la Vocea patriotului naţionale. ”.

Recunoscut drept ceea ce este şi odată făcute prezentările, Rică Venturiano îşi declină crezul politic, în legătură cu calitatea lui de gazetar, citând (incorect) o maximă latină: „Dumnezeul nostru este poporul: box populi [corect vox] box dei!”. Apoi, pentru a rectifica lucrurile, susţine că a intrat în casă datorită plăcuţei de la poartă, pe care scria cifra 9, pentru ca Jupân Dumitrache să‑şi de astfel seama de originea erorii – meşterul care tencuise zidul de la poartă a bătut invers tăbliţa cu cifra 6, iar numărul de casă 9 era al Ziţei.

La intervenţia Vetei („musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună”) Jupân Dumitrache îşi dă, înţelegător faţă de „ale tinereţii valuri”, acordul pentru căsătoria celor doi.

Îi rămâne totuşi o nedumerire stăpânului casei – nu ştia ce este cu legătura de gât bărbătească descoperită pe patul Vetei –, lămurită însă de Chiriac, care şi‑o recunoaşte, aducând astfel pacea în sufletul bărbatului mult încercat în acea noapte furtunoasă.