„Moş Nichifor Coţcariul [îşi începe povestitorul relatarea, probabil după informaţii primite de la tatăl său şi transmise acestuia de la „bătrânii, care auziseră din gura lui moş Nichifor”] nu‑i o închipuire din poveşti, ci e un om  ca  toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor în mahalaua Ţuţuieni din Târgul Neamţului, dinspre Vânătorii‑Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în Ţuţuieni, pe când bunicul meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr‑vodă”… Personajul se ocupă cu meseria de harabagiu (căruţaş), preferând drept animale de tracţiune iepele albe, „tinere şi curăţele”, pentru că „ţinea să aibă prăsilă” şi „îi slujeau de fanar [felinar] noaptea pe drum.”.

Tot de la tatăl său, povestitorul mai ştie că odată, în postul Paştelui, protopopul de la Neamţ le luase la rost pe nişte măicuţe care „pribegeau prin târg”, în loc să‑şi vadă de suflet şi de cele sfinte, iar ele ar fi răspuns „cu smerenie” că „lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre”, referindu‑se la … făcutul şiacului, stofa de lână ţărănească pe care o produceau. Drept care protopopul, înţelegând cum stau lucrurile, ar fi dat vina pe moş Nichifor, căci de n‑ar fi el „n‑ar mai avea cine să vă mai cărăbănească aşa des pe la târg.”.

Acest moş Nichifor Coţcariul are o conduită duală, una de acasă ( „se făcuse buclucaş, hărţăgos şi hapsân, când sta câte două‑trei zile pe lângă casă, încât biată băbuşca lui era bucuroasă uneori şi răsbucuroasă în sufletul ei să‑l vadă cum l‑a vidé urnit de acasă.”, de când soţia „începuse a scârţâi” din toate cele) şi una pentru drumurile pe care îl poartă meseria: „nu mai sta din pocnitul cu biciul, de şuguit cu toţi drumeţii pe care îi întâlnea şi de povestit despre toate lucrurile însemnate de unde trecea.”, îi face naratorul un portret psihologic sumar.

Într‑o dimineaţă de miercuri, pe moş Nichifor îl invită jupân Ştrul din Târgul‑ Neam­ţului (negustor evreu de nimicuri femeieşti, aflat în mare preţuire şi pe la mă­năs­tirile de călugări şi călugăriţe din zonă, unde „mai făcea şi altfel de negustorii”, încât „fără de dânsul nu puteau monăstirile.”) să‑i ducă nora, pe Malca cea îmbu­jorată – „din pricina plânsului, că se despărţea de socri” – la Piatra Neamţ, unde i se afla soţul, pe care îl luase doar de două săptămâni, tot neguţător. Şi grijuliu, înainte de plecare jupân Ştrul atrage atenţia harabagiului: „te rog să mâi cu băgare de samă, ca să nu‑mi prăvăli nora.”, după care stăpânul celor două iepe albe se arată grăbit în a porni la drum, susţinând că ştie el „cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu‑s bărbaţii cu dânsele: fac zâmbre şi trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.”.

Trecând prin codrul Grumăzeştilor, moş Nichifor aminteşte Malcăi despre bandele de tâlhari care adăstau pe‑acolo, fără a lăsa vreun ciocoi sau negustor să treacă nevămuit, ceea ce o introduce pe Malca în primejdiile ce se pot ivi în călătoria ei.

Temerile Malcăi se vor acutiza, până acolo încât femeia se ghemuieşte lângă moş Nichifor… agăţată de gâtul bărbatului, atunci când acestuia i se pare a fi zărit un lup, de care însă el nu se sperie prea tare, iar scena se repetă, cu alt lup nevăzut, dar invocat de harabagiu. După care tânăra nevastă, plăcându‑i întâmplarea, se interesează de sosirea unei alte dihănii („– Nu mai vine lupul, moş Nichifor?”), însă bărbatul consideră că joaca durase destul („îţi vine a te juca, giupâneşică, aşa‑i? şi, după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup”; „prea des vrei să vie, că doar nu‑i de tot copacul câte un lup!”).

Călătoria este întreruptă de căderea unei roţi de pe osie; după ce „moş Nichifor stătuse în loc şi nu ştiu ce bichirea şi cisluia prinprejurul căruţei.”, atunci când pasagera era ocupată cu a culege flori pentru soţul ei, Iţic. Întreruptă deoarece, afirmă căruţăşul, „baba” uitase a‑i pune în căruţă cele de trebuinţă pentru o asemenea neplăcută întâmplare şi, cu toată silinţa lui, nu reuşeşte dregerea convenabilă a stricăciunii.

Cu acordul Malcăi – urma să doarmă peste noapte în căruţă, în timp ce moş Nichifor o va păzi lângă un foc –, cei doi adăstează într‑o poiană mai ferită, un adevărat rai, afirmă căruţaşul, fermecat de cântecul privighetorilor, cărora le venise vremea „să se drăgostească”. Însă Malca nu are somn, speriată fiind şi de intenţia bărbatului de a merge călare până acasă, pentru aducerea sculelor uitate, drept care socoteşte că e mai bine pentru ea să‑şi petreacă restul nopţii lângă cel care o însoţea…

A doua zi dimineaţa (între timp, vorbind „ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i‑a furat somnul pe amundoi, şi‑au dormit duşi.”) moş Nichifor dă (ca) din întâmplare peste secure, sfredel şi frânghie, pitite sub bagajele Malcăi, astfel încât se simte obligat a‑şi cere iertare de la „băbuşca” lui acuzată în zadar: „Pentru c‑am năpăstuit‑o chiar pe sfânta dreptate, am să‑i duc un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să‑şi mai aducă aminte de tinereţe.”.

La rândul ei, bucuroasă de perspectiva reîntoarcerii acasă, Malca socoteşte totuşi că a avut o experienţă pozitivă („Slava lui Dumnezeu, moş Nichifor, că şi‑n pădure nu mi‑a fost rău…”), idee pe care o completează partenerul de drum, prin „– Aşa este, giupâneşică, nu‑i vorbă, dar ca la casa omului nu‑i nicăierea.”.

Ajunşi la destinaţie, Iţic „nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit şi despre întâmplarea ce au avut, şi cum i‑a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu ştia cum să mulţămească lui moş Nichifor. Cu ce nu l‑au dăruit ei? Că se mira şi el singur ce dăduse peste dânsul.”. Atât de mulţumiţi au fost încât „După aceea, tot la două‑trei săptămâni, giupâneşica Malca venea la Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup…”.

Trecând un an ori mai mult, „moş Nichifor s‑au răsuflat, la un pahar cu vin, cătră un prieten al său, despre întâmplarea din codrul Grumăzeştilor, şi frica ce a tras giupâneşica Malca… Prietenul lui moş Nichifor s‑a răsuflat şi el cătră alţi prieteni ai săi, şi de‑atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca să‑i puie sânge rău la inimă… au început a porecli pe moş Nichifor şi a‑i zice: «Nichifor Coţcariul, Nichifor Coţcariul».” – adică cel isteţ, şmecher, adăugăm noi.

 Tag-uri : Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creanga - rezumat,Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creanga - rezumat