Naratorul, fost „judecător de pace al unui ocol rural, într‑un ţinut deluros acoperit cu păduri feciorelnice”, istoriseşte, aflat într‑o vizită căreia nu i se dau coordonatele, o întâmplare legată de un proces unde dăduse verdict de nevinovăţie, nemulţumind astfel sătenii. Acuzaţia fusese aceea de ucidere a unei căprioare, vânat interzis, în afara sezonului cinegetic, iar împricinatul, un ţăran pe care jandarmul îl surprinsese în timp ce jupuia animalul, susţinuse a nu‑l fi vânat, ci a‑l fi scos din gura unor lupi. Sătenii considerau, în ciuda faptului că pe corpul sălbăticiunii nu se aflaseră urme de glonţ ori de capcană, că omul vânase totuşi, deci trebuia pedepsit, pentru că „lupii au lucrat pe socoteala lui. El i‑a pus.”, fiind „un mare vrăjitor de lupi, pe care îi supunea şi‑i folosea cu farmecele şi cu magia lui, ca un stăpân.”.

„I se spunea Luparul şi era privit ca o urâciune a lumii.”, aflăm în continuare din naraţiunea celui care, având şi interese de ordin etnografic, mersese să‑l cerceteze pe omul cu căprioara la el acasă, spre a‑l studia în calitate de veritabil caz cultural şi juridic. Va constata cum că acesta „Trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într‑un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peşteră scobită într‑un mal argilos şi sterp. N‑avea nevastă, n‑avea copil… nimic.” şi că „Era un bătrân verde, uscat, înalt şi ciolănos, posomorât, dar cu o privire arzătoare”. Era un om care îl primise cu demnitate şi stăpânire de sine, acceptând cu greu să vorbească despre sine, spre a mărturisi, totuşi, capacitatea sa de a înţelege graiul lupilor şi de a putea comunica cu ei.

Şi au ales noaptea Sfântului Andrei, pentru o demonstrare a ştiinţei Luparului moştenite de la strămoşi, „când lupii îşi primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sorteşte un om, anume femeie ori copil, pe care are voie să‑l mănânce. Atât! De vite şi de alte prăzi nu li se ţine socoteală. Au îngăduinţă oricâte, numai în ceea ce priveşte omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i s‑a dat tain.”.

Atunci, aflaţi în pădure, se postaseră într‑un copac rămuros, unde Luparul îşi amenajase un pătul, o platformă improvizată, lăsându‑l pe invitatul său acolo, spre a urca el un pic mai sus şi a scoate „un plânset amar, o schelăitură jalnică, schimbată repede într‑un urlet uriaş, lung, modulat, cu gâlgâituri […] ca o chemare dramatică, un soi de strigăt al pustietăţii şi întrebare în acelaşi timp.”. Cu ajutorul unei banale oale, dar atât de măiestrit folosită încât primeşte răspuns pe aceeaşi măsură şi în aceeaşi tonalitate din sălbăticie, de unde un „hăitic” de cinci lupi se adună la picioarele copacului. 

Evenimentul dramatic se petrece atunci când, aplecându‑se ca să prindă arma de vânătoare ce‑i alunecase din mâini, naratorul a căzut din copac între lupi. Spre a‑l salva, omul cu lupii „îşi dădu drumul din vârf chiar în mijlocul lor, năvalnic, cu bâta ridicată ca un sceptru şi cu urlet înspăimântător.

Cum stam trântit şi‑l priveam de jos în sus, mi s‑a părut enorm, cu sarica înfoiată şi cu căciula moţată acoperind luna, care‑i făcea pe margini un cearcăn în jurul capului. Din ochii căscaţi îi zbucnea un fel de văpaie, ca şi din mâinile întinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescentă, ca de licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, şi mai usturat duhnea din el cu o tărie de neînvins.”, povesteşte naratorul, cu referire finală la acel miros de sălbăticiune, care‑i făcea săteni să‑l respingă pe Lupar, după cum, spuneau aceiaşi, mirosul împiedica orice animal domestic de a‑i sta în preajmă.

Şi, pentru a domoli sălbăticiunile, acesta scoate din oala sa „nişte sunete din ce în ce mai scurte, mai poruncitoare, ca nişte gâfâituri, gâlgâituri înăbuşite de gâtlej sălbatec, la auzul cărora lupii, pleoştind cozile, începură să se tragă înapoi şi să lărgească laţul împrejurul nostru”, apoi îl ia în spate pe judecătorul căzut, căci îşi scrântise o gleznă, şi îl duce la spital.

Singurul lucru de care îşi mai aduce aminte naratorul, deoarece îşi pierduse pe drum cunoştinţa, este acela că, stând căzut în mijlocul lupilor, a făcut „reflecţia că văpaia aceea era toată voinţa omului exasperată, tot fluidul magic strâns şi condensat de fiinţa celui ce făcea efortul extraordinar să alunge primejdia…”. Completând apoi printr‑o remarcă explicativă: „Ca şi în magia vechilor vânători, omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de sălbăticiunea strâmtă a lui, ca să poată cuprinde şi înţelege pe lup, să şi‑l asimileze. Numai cunoscându‑l astfel, magic, putea să‑l supună şi să‑l stăpânească. O formidabilă activitate de duh, pe care noi nu o mai putem săvârşi. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger…”.