Acţiunea basmului se petrece „pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”. Atunci era „un împărat întunecat şi gânditor ca miază‑noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zile.”, care nu avea copii şi purtase de cincizeci de ani războaie necurmate, cu alt împărat apoi cu fii şi nepoţii acestuia, „ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe”.

La rugăminţile împărătesei, îndreptate către Maica Domnului pentru a avea un copil, icoana Preacuratei sloboade o lacrimă, pe care sorbind‑o femeia rămase „îngreunată”, născând apoi un copil, botezat Făt‑Frumos din lacrimă. Copilul creştea într‑o lună cât alţii într‑un an şi când ajunse flăcău voinic îşi făcu buzdugan de fier cu care porni să ducă el singur mai departe războiul tatălui său, după ce stricase un alt buzdugan, căci îl aruncase până în bolta cerească şi se rupsese, prinzându‑l în degetul mic.

După trei zile de mers ajunse la locuinţa tânărului împărat cu care tatăl său purta război: „Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într‑un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur, iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat, de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca‑ntr‑o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri.”.

Făt‑Frumos din lacrimă şi tânărul împărat se fac fraţi de cruce şi îşi mărturisesc reciproc temerile: primului îi este frică doar de Dumnezeu iar celui de‑al doilea de Dumnezeu şi de „Mama‑pădurilor. O babă bătrână şi urâtă care umblă prin împărăţia mea [zice el] de mână cu furtuna. Pe unde trece ea, faţa pământului se usucă, satele se risipesc, târgurile cad năruite.”. Nu mult după aceea soseşte şi baba „pe Miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă scobită de păraie, c‑o pădure‑n loc de păr” dar Făt‑Frumos o bagă într‑o piuă şi o închide acolo prăvălind deasupra o stâncă, legată apoi cu lanţuri groase de piuă.

Degeaba însă, căci ea reuşeşte să fugă, cu piuă cu tot, şi cel care luptase cu ea o urmăreşte „până ce ajunse lâng‑o casă frumoasă, albă, care sticlea în lumina lunii în mijlocul unei grădini de flori.”, unde se afla fiica babei („părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă.”). Îndrăgostită pe loc de tânăr, îi spune că, pentru a‑i învinge mama, acesta trebuie să schimbe între ele cele două butoaie din faţa prispei, unul plin cu apă şi altul cu putere; procedând aşa Făt‑Frumos câştigă, deoarece Mama‑Pădurii, scăpată din piuă, se luptă cu el dar bea doar apă când oboseşte, pe când el bea putere.

Cei doi tineri merg la curtea împăratului frate de cruce, unde acesta, după ce Făt‑Frumos îi prezintă pe Ileana, fiica Mamei‑Pădurii drept mireasă, se destăinuie: „Iubesc o fată frumoasă, cu ochi gânditori, dulce ca visele mării – fata Genarului, om mândru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vânând prin păduri bătrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasă fata lui. Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă‑te tu!”. Pentru că Făt‑Frumos din lacrimă acceptase, înainte de plecarea lui Ileana îi spune că atâta vreme cât el va fi dus ea va plânge necontenit.

După o noapte de drum eroul ajunge pe malul mării, la locuinţa Genarului situată pe „o măreaţă stâncă de granit, din care răsărea ca un cuib alb o cetate frumoasă care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate răsăreau ferestre strălucite, iar dintr‑o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visător, ca o noapte de vară. Era fata Genarului.”. Ea îl recunoaşte îndată pe Făt‑Frumos, căci o stea îi vorbise peste noapte despre sosirea lui, o ia pe calul său şi pornesc la drum dar un motan năzdrăvan din vatra sălii mari a castelului vede totul şi îl anunţă, la vânătoare, unde se afla, pe tatăl fetei, care, având un cal cu două inimi, îi ajunge din urmă şi îşi ia fiica înapoi, fără nici o luptă („Să se bată cu el Făt‑Frumos nu putea, căci Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.”).

Revenit la castelul de pe stâncă, Făt‑Frumos are o nouă tentativă de răpire, profitând de absenţa tatălui fetei plecat la vânătoare, până ce, anunţat fiind de acelaşi motan, este ajuns din urmă de către Genar, care de astă dată nu îl mai iartă şi îl aruncă în înaltul cerului, unde fulgerele îl ard. Dar pe locul căderii cenuşei rămase din răpitor se naşte un izvor; trecând pe acolo Domnul Iisus cu Sfântul Petrea, la rugăminţile Sfântului, Domnul face ca izvorul să redevină ce era înainte.

Readus astfel la viaţă, Făt‑Frumos, consecvent cu sine, se reîntoarce la castelul Genarului şi vorbeşte cu fata, de la care află că nu o poate răpi datorită faptului că tatăl ei avea un cal cu două inimi, spre deosebire de calul pe care îl avea Făt‑Frumos, posesor al unei singure inimi. Pentru a descoperi secretul calului, fata îl preface pe erou într‑o floare pusă la fereastră şi în prezenţa eroului astfel transformat îşi întreabă tatăl de unde are calul. Bănuitor, Genarul îi spune dar după aceea îi aruncă pe faţă o batistă roşie care o face să uite tot; nu va uita însă Făt‑Frumos, cel prefăcut în floare, că „Departe de‑aicea, lângă mare, şede o babă care are şapte iepe. Ea ţine oameni care să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decât de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea‑l pune să‑şi aleagă drept răsplată un mânz, iar de nu, îl omoară şi‑i pune capul într‑un par. Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea‑l vicleneşte pe om, căci scoate inimile din caii toţi şi le pune într‑unul singur, încât cel ce le‑a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care‑i mai rău decât unul de rând…”.

Făt‑Frumos, purces la drum – după ce fata Genarului îl adusese la forma de om –, salvează de arşiţa soarelui, punându‑i la adăpost, un ţânţar, de fapt împăratul ţânţarilor, şi pe împăratul racilor. Ambii îi promit ajutorul la nevoie, drept recompensă pentru gestul său. Bătrâna locuia într‑un „bordei urât şi acoperit cu gunoi de cal”, alăturat se aflau şase pari cu câte un craniu de om în vârf şi un al şaptele par, neîmpodobit astfel, ce „se clătina mereu în vânt şi zicea: cap! cap! cap! cap!”. Pentru că baba îi dăduse mâncare făcută cu somnoroasă, Făt‑Frumos este cuprins, în prima noapte, de somn pe când păzeşte cele şapte iepe ale babei, şi le pierde dar „un roi nemărginit de ţânţari”, condus de împăratul ţânţarilor, i le aduce înapoi din pădurea unde se ascunseseră. Într‑a doua noapte este salvat de „o mulţime de raci” care îi aduc caii, muşcându‑i, din fundul mării, pentru ca în a treia noapte să nu mai adoarmă deoarece roaba bătrânei, o tânără frumoasă, i‑a dat mâncare fără somnoroasă.

După cei trei ani de‑ai babei slujiţi cu bine, lui Făt‑Frumos îi venise vremea să‑şi aleagă calul de răsplată şi îl ia pe cel mai urât, „un tretin slab, căruia‑i priveai prin coaste.”, unde se aflau ascunse inimile celor şapte iepe negre şi frumoase. Roaba bătrânei i‑a cerut să o ia cu el, ceea ce şi face, după ce tânăra îi dă „o cute, o perie şi o năframă”, obiecte folosite apoi spre a scăpa de ochii arzători ai babei, care‑i va urmări. Când fosta roabă simte, călare fiind în spatele eroului, că privirile babei o ard, îi cere tovarăşului ei să arunce peria, dând naştere astfel unei păduri. Odată cu aruncarea cutei, între cei doi şi urmăritoare apare un colţ de stâncă, apoi un lac, din năframă, unde baba se va îneca. Aceasta deoarece, pe când bătrâna „înota smintită”, Făt‑Frumos a doborât „Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă”, aruncând buzduganul asupra ei, cu două ceasuri înainte să coboare asupra pământului. Drept urmare, pe babă a cuprins‑o mai repede obişnuitul ei somn „de fier” iar după ce s‑a înecat sufletul ei cel negru s‑a prefăcut într‑o „iarbă lungă şi neagră”, crescută în mijlocul lacului.

Odată scăpaţi de babă, Făt‑Frumos se culcă şi doarme, căci, îl avertizase calul, aerul de noapte îl otrăvesc morţii ce se ridică de sub nisipuri „spre a se sui în Lună la benchetele lor.”. Pentru ca în vis să vadă cum carnea de pe trupul fostei roabe se topeşte în aer şi scheletul urcă, pe o cale de raze, spre cer – fusese o moartă adusă pe Pământ prin vrăjile babei.

Trezit a doua zi din somn, Făt‑Frumos porneşte spre castelul genarului, unde ajunge „în răstimpul câtorva gânduri fericite” şi o ia cu sine pe iubita frăţânelui de cruce, împăratul, scăpând de tată cu ajutorul calului său. Îi cere să transmită un mesaj către calul Genarului: „l‑oi hrăni cu jăratic şi l‑oi adăpa cu pară de foc.”, dacă îşi va arunca stăpânul în înaltul cerului. Calul Genarului l‑a ascultat, pe când „Norii cerului înmărmuriră şi se făcură palat sur şi frumos”, ca loc de exil unde ajunse tatăl fetei

La curtea împăratului, Făt‑Frumos o găseşte pe Ileana cu vederea pierdută – o orbiseră lacrimile necontenit vărsate în absenţa mirelui ei –, până ce „Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşeză pe frunte.”. Apoi pentru cele două fericite cupluri „Se făcu nuntă mândră şi frumoasă, cum n‑a fost alta pe faţa pământului.”.