• Specificul universului poetic blagian

• Deschizând volumul de debut al lui L. Blaga – Poemele luminii- , poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este una dintre cele mai cunoscute arte poetice moderne din literatura interbelică. Ideile poetice configurate aici, transpuse în imagini de o autentică forţă artistică, sunt, în linii mari, identice cu cele enunţate teoretic de către filosoful L. Blaga în lucrarea din 1933, Cunoaşterea luciferică, volum integrat ulterior în Trilogia cunoaşterii. Ca filosof şi poet în acelaşi timp, L. Blaga vorbeşte, într-un limbaj metaforic, despre cele două căi de cunoaştere, atitudini pe care fiinţa şi le poate asuma în relaţie cu Universul, cu misterul- substanţa universală: cunoaşterea paradisiacă, raţională, care „ucide” misterul şi cunoaşterea luciferică, poetică, ce are drept scop potenţarea misterului.

Mărturisirea poetului, preluată din volumul de aforisme Pietre pentru templul meu, susţine conţinutul ideatic al poeziei: „ câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” Doar astfel, omul poate fi un creator ce proiecteză în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii sale. Blaga uimeşte prin atitudinea faţă de mister, care nu este doar atributul universului, substanţa sa originară, ci şi fundamentul poeziei. Creaţia este o punere de acord a lumii şi a sinelui, care anulează crizele existenţiale, raportul eu liric-univers devenind astfel nucleul întregii creaţii blagiene.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii reprezintă o artă poetică, o expresie metaforică a crezului artistic blagian, a concepţiei sale despre lume, despre menirea creaţiei şi rostul poetului în lume. Titlul, identic cu primul vers, reprezintă el singur întregul program poetic  blagian, prin modalitatea de punere în ecuaţie a două elemente esenţiale: eul liric prezent prin marca sa lexico-gramaticală- pronumele personal eu, respectiv lumea, exprimată prin metafora corola de minuni; universul primeşte în imaginarul poetic o reprezentare sferică, simbol al perfecţiunii, al armoniei ce guvernează.

Compoziţional, poezia este alcătuită ca o succesiune de trei secvenţe, fiind prezenă tehnica antitezei, care marchează opoziţia dintre lumina mea-lumina altora, dintre cunoaşterea luciferică şi cea paradisiacă, dintre gândirea poetică şi cea logică.

Prima secvenţă dezvoltă metafora din titlu, gradat, printr-o altă metaforă- tainele, apoi prin enumeraţia în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Primul şi cel de-al doilea verb apar la forma negativă- nu strivesc şi nu ucid, ca semn al respingerii cunoaşterii raţionale; poetul optează pentru cunoaşterea luciferică, ce potenţează tainele universale prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează. Florile, simbol al vieţii, al fragilităţii, exprimă în acelaşi timp lumea vegetală cu misterele ei; ochii sunt simboluri ale cunoaşterii, ale sufletului, buzele închid taina iubirii sau reprezintă logosul, iar mormintele exprimă marea taină a morţii, dar şi credinţa în puterea renaşterii. Astfel prezentate, cele patru metafore reunite într-o enumeraţie demonstrează că universul este unul profund şi armonios în acelaşi timp, în el fiind intuită simultan existenţa a două planuri- unul concret şi unul abstract.

Cea de-a două secvenţă continuă să prezinte atributele universului; vraja sa rămâne irecognoscibilă, idee sugerată prin metaforele vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric. Faţă de primele două verbe ale textului, mărci ale eului liric, aflate la forma negativă, metaforei lumina altora i se asociază verbul sugrumă. Cunoaşterea logică nu face decât „să reducă numeric misterele” prin „determinarea lor conceptuală”, le sugrumă vraja, adică farmecul concret, individual, prin abstractizare. Cunoaşterea poetică, dimpotrivă, conservă fiorul necunoscutului, chiar îl sporeşte, proiectând „in misterele lumii un înţeles, un rost şi valori” noi, care aparţin poeziei. La nivel stilistic, se remarcă uriaşa capacitate a poetului de a-şi plasticiza ideile, de a-şi transmite abstracţiile în forme concrete. Pe această asociere abstract-concret se realizează şi ampla comparaţie şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister. În felul acesta, Blaga devine creatorul unor imagini neaşteptate, revelatoare, cu o putere unică în a transmite idei. Dacă lumina altora ucide vraja, lumina mea este o lumină nocturnă, ce sporeşte misterul: „Lumina de lună e misterioasă –spune Blaga-, fiindcă se amestecă cu întunericul. Nu este oare întreg misterul lumii un adânc şi tainic amestec de înţeles şi neînţeles?”

Efectul protejării misterului este potenţarea lui: şi tot ce-i nenţeles/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei. Ultima sructură redă cel mai bine atitudinea subiectului cunoscător, una pur contemplativă. Lumina eului liric, cunoscător al tainelor, este una participativă la zonele misterioase ale lumii, pe care le admiră. Cunoaşterea, în sens poetic, este prin excelenţă, creatoare şi afectivă.

Pornind de la premisa că termenul-cheie al poeziei este pronumele personal eu, tot textul poate fi redus la două propoziţii: eu nu strivesc corola de minuni a lumii... căci eu iubesc şi ochi şi flori şi buze şi morminte. Pentru păstrarea armoniei cu universul, la temelia existenţei umane, trebuie aşezată iubirea; la Blaga însă, iubirea nu are doar o funcţie sentimentală; este o modalitate de cunoaştere a lumii, o cale de pătrundere în misterele lumii prin trăirea nemijlocită  formelor ei tangibile şi, implicit, principiul generator al creaţiei, al poeziei. Poezia înseamnă intuirea în concret, în particular, a universalului. Astfel, creaţia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se constituie ca o artă poetică, ca act de mărturisire a unui crez artistic.

Modernitatea textului poetic este evidentă nu doar la nivel ideatic sau al expresiei artistice, ci şi la nivelul versificaţiei. Aceasta nu se supune unei scheme prozodice clasice, versurile fără rimă si inegale caracterizându-se prin două procedee. Este prezent ingambamentul, procedeu ce constă în continuarea ideii poetice în versl următor, fără a marca aceasta prin vreo pauză. Astfel ideea poetică primeşte cursivitate, reuşind să „transcrie”, să transpună în plan artistic fiorul trăirii. Al doilea procedeu este enumerarea prin „şi”, prezentă în ultimul vers, care solicită receptarea individuală a fiecărui termen.

Întreaga poezie apare ca o confesiune lirică; ea dezvoltă un lirism reflexiv, planul poetic fiind dublat de cel filosofic. Dar meditaţia sa nu este una abstractă, conceptuală, rece, ci una subiectivă, încărcată de aceea emoţie autentică, prin care se estompează ideile teoretice, desprinse din propria filosofie şi transpuse în plan poetic. O puternică tensiune lirică se naşte din stabilirea unui raport Eu-Univers, în care dorinţa fiinţei este de integrare în misterul cosmic.     

Tag-uri :  eu nu strivesc corola de minuni a lumii arta poetica, eu nu strivesc corola de minuni a lumii de lucian blaga, lucian blaga eu nu strivesc corola de minuni a lumii, eu nu strivesc corola de minuni a lumii arta poetica, eu nu strivesc corola de minuni a lumii de lucian blaga, lucian blaga eu nu strivesc corola de minuni a lumii.