I

E vorba de părinţii noştri de demult, iar stăruinţa bătrânului mag de odinioară e departe de a fi o simplă iluzie

 August 1926. Într‑o tabără de cercetări geologice de lângă munţii Călimani, profesorul Stamatin (despre care oamenii locului afirmă că ar fi „cam săltat” sau „venit de pe ceea lume”) mărturiseşte discipolilor săi o viziune a minţii lucide, avută în legătură cu trecutul îndepărtat, din vremea dacilor, al acelor locuri. Reconstituirea mentală a trecutului o făcuse pornind de la ideea că, sub stratul relativ nou, la scara istoriei, de creştinism, românii conservă obiceiuri religioase arhaice, precreştine, care pot fi uşor reconstituite.

În viziunea lui, Stamatin descrie un bătrân proroc, mag de aspect mitic („Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sân; îi ajungea barba la pământ şi genele la piept”), pe care l‑ar fi întâlnit într‑o peşteră a muntelui ascuns din acea zonă, despre care dacii spuneau că este sălaşul zeilor. Dialogând cu magul, Stamatin descoperise un alt mod de gândire, bazat pe comunicarea prin simboluri care dezvăluie adevărul profund al existenţei şi nu pe raţiunea folosită de omul modern şi incapabilă să ajungă în acel strat tainic, simboluri păstrate încă de folclorul românesc şi dezvăluite lui de către mag. Drept încheiere, profesorul va menţiona: ”ficţiunea aceasta poetică, pe care v‑o prezint, poate forma obiectul unei istorisiri cu mult mai reale decât combinaţiile de fapte diverse ale cărţilor dumneavoastră obişnuite.”

După moartea profesorului, ce avusese loc într‑o râpă din acei munţi, patru ani mai târziu, aşa cum prorocise el cu ocazia dezvăluirii viziunii către învăţăceii lui, s‑a găsit între lucrările sale un manuscris adresat naratorului, manuscris reprodus în continuarea textului.

II

Puterile sufletului erau proaspete şi curate în vremea veche a Daciei şi sub semnul lor sta Kesarion Breb

  Evenimentele închipuite de Stamatin în manuscrisul său se petrec în anul 780, pe acelaşi munte ascuns „care va rămâne necunoscut până la sfârşitul timpului”, în vreme de primăvară, când „urcară din văi, pe poteci, cei câţiva monahi ai lui Zalmoxis, cărora li se îngăduise bucuria de a veni să se plece sub ochii severi ai bătrânului din peşteră.”. Primindu‑i, „Prorocul făcu asupra capetelor închinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care înseamnă nemărginirea în spaţiu, regenerarea necontenită a vieţii, jertfa şi mângâierea. Era vechiul semn al iniţiaţilor, pe care, în văile depărtate, unde se alină apele, la acelaşi ceas, preoţii legii nouă, a lui Isus, îl făceau asupra poporului, vestind Învierea.”.

III

Kesarion ascultă sfaturile şi descântecele bătrânului Decheneu

Mai târziu are loc o cină preparată după reţete rituale a cărei parte cea mai plăcută „era o lamură [esenţă, distilat], care nu se mestecă şi nu se soarbe, necunoscută oamenilor de rând.”. Se discută despre noua religie, creştinismul, ce începea să se înfiripeze printre oamenii de la câmpie, dar bătrânul Decheneu, prorocul, nu pare îngrijorat, căci în concepţia sa Dumnezeu este unul, indiferent de felurile în care minţile oamenilor neputincioase în a‑I pătrunde realitatea şi‑L înfăţişează, iar diferenţele de reprezentare a Lui au o explicaţie practică, morală („Pentru oamenii de rând e trebuinţă să se găsească cea mai potrivită alcătuire ca să se teamă şi să nu se mânânce unii pe alţii ca fiarele.”).

Apoi magul îi încredinţează lui Kesarion Breb misiunea de a călători la un templu egiptean, unde bătrânul s‑a iniţiat în tainele ultime ale lumii şi unde se va iniţia vreme de şapte ani şi tânărul său discipol; după ce va primi învăţătură acolo, Breb urma să poposească şi în Bizanţ, cu scopul de a pătrunde înţelesurile creştinismului. Misiunea şi sfaturile date („Să fii limpede şi mlădios ca izvorul şi tot aşa de stăruitor. Să străpungi stânca materiei şi să te eliberezi cătră divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste şi dreptate; gura, auzul şi ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului.”) se datorează faptului că bătrânul, cel de‑al treizeci şi doilea Decheneu (mare preot) al dacilor) îl alesese pe Kesarion Breb pentru a‑i fi urmaş după deces, cel de‑al treizeci şi treilea Decheneu. Înainte de plecare, tânărul primeşte bani de aur din tezaurul dacilor, spre a‑şi susţine îndestulător existenţa, împreună cu sfatul de a lua cu sine şi un slujitor vrednic.

 IV

Lui Kesarion Breb îi apare Prea Sfântul Episcop Platon de la Sakkoudion

 Au trecut şapte ani, suntem în 787 şi Kesarion Breb, după ce a parcurs cu bine vremea învăţăturilor iniţiatice din Egipt, se află în Bizanţ, pentru a îndeplini a doua parte a însărcinărilor sale; „Între acei levantini, jidovi şi asiatici, el era deosebit prin albeaţa obrazului şi prin ochii lui de coloarea cerului răsfrânt în apa muntelui, o privire ascuţită, tare şi statornică, pătrunzând dincolo de faţa lucrurilor. Pe fruntea lui, între ochi, gândul cel fără hodină săpase trei linii în chip de triunghi, care totdeauna stăteau închinate una cătră alta. În coama‑i mare începeau să înflorească cele dintăi fire albe.”. Mereu alături de el se află Constantin, credinciosul slujitorul dac creştinat, care „părea dintr‑un veac mai vechi şi mai sălbatic, gata să rupă în mâini fălcile fiarelor.”.

În Bizanţ, Kesarion o văzuse pe împărăteasa Irina (avea în ea „o putere aspră şi flămândă”, socoteşte călătorul), cea care a restaurat credinţa în icoane, înfrângându‑i pe iconoclaşti – distrugătorii eretici de icoane ce susţineau că divinitatea nu trebuie reprezentată în vreo imagine vizuală – şi se cunoaşte din întâmplare, salvându‑l din căderea de pe asin, cu episcopul Platon, de la mănăstirea Sakkoudion. Spre marea mirare a preotului, Kesarion ştie că a doua zi acesta urma să fie primit de împărăteasă în loja imperială de la hipodrom, unde va participa ea la jocurile sportive.

V

Aici se arată frumuseţea şi puterile Bizanţului pe când era împărăteasă prea slăvita Doamnă Irina şi se leagă prietinie între Prea Sfinţitul Platon şi Kesarion Breb egipteanul

Despre întâlnirea episcopului cu împărăteasa, călătorul dac nu aflase de la cineva ci această supoziţie i se datora, căci el ştia că Irina ori de câte ori avea nevoie de sfat înţelept îl solicita pe Platon şi acum era momentul de a‑şi căsători fiul, iar locul întâlnirii îl intuise cunoscând obiceiurile curţii împărăteşti, afirmă naratorul.

Pe hipodrom, Kesarion Breb l‑a văzut, alături de mama sa, pe moştenitorul tronului, Constantin – „îl privea ţintă cetind patima neistovită în ochii lui sub fruntea îngustă, în gura întredeschisă, în care sticleau dinţii prin puful negru şi tânăr al bărbii. Era fiul lupoaicei. Era aprig ca şi Vasilisa, mama lui, însă numai pentru desfătarea cărnii.”.

În cursul întâlnirii dintre împărăteasă şi episcop, aceasta îi solicită prelatului ajutor în găsirea unei soţii potrivite, „cu trup şi minte agere”, aptă de a‑l „ţinea pe Constantin întru credinţa cea mult lăudată a icoanelor”, spusese femeia, şi îi cere să participe la întâlnirea episcopală de la Nikeea, unde va avea loc o luptă teologică între iconoduli (adoratori ai icoanelor) şi iconoclaştii potrivnici închinării la icoane.

Ulterior, episcopul Platon simte din mulţime privirea puternică a lui Kesarion Breb, care i se alătură iar preotul „Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. Era în ei o linişte şi o tărie în afară de patimile lumii”, încât şi‑l va face prieten şi confident.

VI

Despre Dumnezeu şi oameni, pământ cer şi mare; despre neamurile împărăteşti şi mai cu seamă despre un conducător de cămile, care, fără să ştie, aduce primele veşti de la sfântul Filaret

Pe mare, navigând către mănăstirea Sakkoudion, Breb află de la episcop că sfetnicul împărătesei, recomandat de el, este Stavrikie, cel care credea că „alcătuirile legii lui Dumnezeu sunt una – iar cele ale stăpânirii pământeşti alta. Domnul şi împăratul îşi face legea lui pentru buna rânduială a norodului şi a lumii. Ţine pe om supus în credinţa cătră Dumnezeu cel drept pentru a‑I agonisi izbăvirea; iar ca să îndeplinească tot binele între cele pământeşti are drept să întrebuinţeze ori sabia, ori aurul, ori veninul, ori viclenia.".

În aceeaşi discuţie, părintele îi mai cere să‑l ajute în găsirea soţiei potrivite pentru Constantin, dintre fetele prietenului său Filaret din Amnia, un filantrop care îşi risipise bunurile dăruindu‑le celor nevoiaşi. Dorinţa de a descoperi o consoartă potrivită viitorului împărat o mărturiseşte şi episcopul către prietenul său („După cum morarul îndreaptă valurile în lăptocul morii, pentru folos obştesc, tot asemenea patimile împăraţilor se pot preface în putere. Aşa e firea ticălosului muritor.”).

A doua zi după ajungerea la mănăstire, un conducător de cămile aduce o scrisoare de mulţumire adresată de Filaret episcopului, pentru darurile în alimente trimise filantropului spre a fi distribuite săracilor.

VII

Înainte de a ajunge la fericitul Filaret, Kesarion Breb cunoaşte şi alţi oameni vrednici din Paflagonia şi de la Amnia

În drumul către Amnia, Kesarion şi slujitorul său înfrâng prin ştiinţa luptei doi tâlhari din Paflagonia foşti oşteni dar le dau drumul, după ce îi supun. În Amnia poposesc mai întâi la o ospătărie, al cărei proprietar îl informează pe călătorul din Dacia despre marea sărăcie în care trăieşte Filaret, în palatul său frumos dar gol, după ce a dăruit aproape tot ce avea sărmanilor: „Nimene nu s‑a întors nemiluit de la pragul lui. S‑au înmulţit săracii, năzuind ca oştile spre Amnia, dar el i‑a biruit pe toţi, dându‑le tot ce avea. Astfel, în puţină vreme, a ajuns într‑o stare plăcută sufletului, văzând cu mulţămire că nu mai are în jurul său decât prea puţin.”. Acest proprietar a fost şocat văzând că asinul călărit de către Breb ştie să se plângă stăpânului său, deschizând gura mare a nemulţumire, despre faptul că nu i s‑a dat porţia de grăunţe cuvenită şi plătită iar stăpânul înţelege vorbirea catârului.

 VIII

Aici Kesarion Breb află bucuriile cuviosului Filaret şi ale doamnei Teosva, precum şi o bucurie a sa proprie

Filaret, în a cărui casă ajunsese Kesarion Breb, „Era un bătrân cu înfăţişare cuviincioasă, cu barbă albă şi fruntea naltă. Avea ochii negri, vii şi veseli.”, pe când soţia lui, Teosva, i se înfăţişează oaspetelui sub chipul unei zeiţe îmbătrânite frumos, drept urmare vizitatorul „Se simţi mişcat ca de amintirea unei primăveri strălucite.”.

Apoi, curioasă în a‑l cunoaşte pe cel venit în casa lor, lui Kesarion Breb i se înfăţişează o nepoată de şaisprezece ani a celor doi bătrâni, Maria, cea care „Avea păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldului plină.” şi pe care, privind‑o musafirul suspină în sine exclamaţia „O! vedenie a frumuseţii eterne”.

Maria primeşte de la Kesarion un pantof mic, îl găseşte potrivit ei şi se bucură încât „înfloriră şi ochii aceia îngheţaţi de care se sfiise în prima clipă.” ai oaspetelui; acesta va cere copilei să păstreze condurul până va primi perechea.

IX

Aici lucrurile se petrec ca în vremea cea de demult a basmelor mamei

Fuseseră trimişi prin împărăţie dregători pentru a descoperi fecioare frumoase dintre care să se aleagă o soţie potrivită lui Constantin, semnul alegerii fiind purtarea condurilor micuţi de acelaşi fel cu cei daţi Mariei de la Amnia şi s‑au ales astfel douăzeci de candidate, dar „Prea cinstiţii patrici [patricieni, nobili] nu nimeriseră şi nu poposiseră decât la curţi bogate. Înălţimea trupului, numărul anilor şi condurul se potriviseră numai unor fecioare crescute întru îndestulare, ai căror părinţi îşi scriau pe catastifuri lungi bogăţiile.”.

Prezent la întrunirea fecioarelor unde avea să fie desemnată viitoarea soaţă, Kesarion Breb o avertizează pe Maria („– Împărăţia şi tihna stau în hotare deosebite, şopti el.”) după care Stavrikie, marele sfetnic al împărătesei, o alege pe fată în urma unei discuţii cu ea: „– O, fecioară, zise dregătorul împărătesc, te rog spune‑ne ce doreşti tânărului nostru împărat?/– Îi doresc o inimă dreptă şi plină de milă, domnule./– Şi ce doreşti de la el?/– Doresc o pungă cu bănuţi de argint pentru bunicul meu, ca să aibă cu ce mângâia pe sărmani.”.

După acea întâlnire, fiind aduse fecioarele în palatul împărătesc şi înfăţişate împărătesei şi fiului ei, în trecere una câte una, „Stavrikie atrase luare‑aminte slăvitei Vasilise [împărătese] că se apropie acea al cărei chip l‑a vădit Maica Domnului în visul Prea Sfinţitului Platon. Era prin urmare un dar al cerului. Era o armonie mlădioasă. Era un cântec al mersului. Erau ochi plini de adâncimea plăcerilor. Constantin cunoscu şi el că aceasta trebuie să fie aleasa şi o dori numaidecât, ca pe o jucărie.”. Odată aleasă, Maria „Părea fericită şi totuşi înfricoşată.”.

 X

Mărirea şi tihna stau în hotare deosebite

 În cetatea Bizanţului se petrec două întâmplări de seamă: sosesc episcopii după întâlnirea din cetatea Nikeea, pentru a vesti că stabiliseră principiile ortodoxiei, şi are loc nunta lui Constantin cu frumoasa Maria, nepoata lui Filaret.

Kesarion Breb plăteşte un cerşetor, prefăcut orb, aflat cu locul de cerşit în faţa casei unde locuia de puţin timp polemarhul Alexie Moseles, conducător al oştirilor din Armenia şi prieten cu Constantin, spre a afla de la el cine intră în acea casă. Polemarhul primise bani de la împărăteasă pentru a cumpăra bunăvoinţa oştenilor lui, dintre care mulţi erau iconoclaşti, distrugători de icoane, deci inamici ai dreptei credinţe legiferate de împărăteasă, aflăm din capitolul cinci. Pe Kesarion îl interesează, spune acesta pretinsului orb, dacă sosiseră de curând oameni din Armenia sau din Tracia, de pe malul asiatic al Bosforului, în casa polemarhului.

Discutând cu doamna Teosva (în casa din Bizanţ rânduită ei şi soţului, binefăcătorul Filaret, de către împărăteasă, unde îl chemase bătrâna) Kesarion Breb află că fiica ei, Maria, era înfricoşată de cuvintele pe care Constantin le rostea în somn: de cealaltă parte a Bosforului sosiseră oşteni (iconoclaştii din Armenia) cu ajutorul cărora soţul ei dorea să ia cu forţa puterea de la mama lui, împărăteasa Irina.

 XI

Sub strălucirea purpurei bizantine se vădesc lucruri nu tocmai bine mirositoare

 Într‑o discuţie cu prietenul său, episcopul Platon de la Sakkoudion, Kesarion Breb mărturiseşte că a fost trimis la Bizanţ de către „domnul” său cu scopul de a descoperi dedesubturile vieţii din centrul de putere al creştinătăţii şi ce a înţeles acolo: „spiritul se izolează în ostroavele lui. Dar carnea se desfătează în putreziciunea ei de totdeauna. Fratele prigoneşte pe frate în numele lui Dumnezeu, însă în interesul patimilor lui. Cei mari se închină soarelui dreptăţii, blăstămând dumnezeirea cu faptele fiecărui ceas al vieţii lor. Cel sărac n‑are decât mângâierea lacrimilor; dregătorul îi răpeşte toate bunurile acestei vieţi. Când pleacă dregătorul, se năpustesc asupra lui alţi corbi ai lumii.”. Iar despre fiul împărătesei, Constantin cel tânăr, afirmă că îşi petrece nopţile prin „băile publice şi lupanare. […] Are prieteni prea credincioşi, strategi de oşti, care ar fi putut să‑l înveţe meşteşugul armelor. L‑au învăţat altceva. Dau poftelor lui copii şi copile din Asia, pe care le amestecă cu fructele şi cu vinurile.”. Drept concluzie asupra situaţiei politice şi militare din acel moment, Kesarion socoteşte că aurul dat de împărăteasă lui Alexie pentru a cumpăra oştile din Asia în folosul ei a fost utilizat plătind acele oşti ca să se alieze cu Constantin şi Alexie împotriva ei.

Această concluzie, împreună cu informaţii obţinute de la diverşi oameni dispuşi a le vinde, mesagerul dac o va comunica sfetnicului Stavrikie, şi împărătesei, la care Stavrikie îl duce, în palatul ei, Augusteon. În aceeaşi zi Constantin a fost arestat la ordinul mamei sale şi dat călăului, pentru a‑l pedepsi prin bătaie cu vergi; polemarhului Alexie Moseles i s‑a spus că prietenul şi stăpânul său Constantin l‑a trădat, astfel încât conducătorul de oşti va trece de partea împărătesei. Între soldaţii lui aflaţi pe celălalt mal al Bosforului sunt răspândite de către unii trimişi ai împărătesei veşti, cum că „sutaşii şi căpitanii de acolo ar fi vândut pe Constantin‑Împărat iar alţii ar fi vândut pe Alexie. Alţii s‑au suit pe mese şi au strigat că feciorul Isaurianului [Constantin] i‑a adus aici, ca să‑i piardă. S‑au mai aflat unii care au strigat că Alexie i‑a vândut pe ei lui Stavrikie postelnicul, pentru aur. Astfel că repezindu‑se cu groaznice răcnete unii asupra altora, s‑au tăiat cu săbiile şi s‑au împuns cu suliţele”.

Constantin, suferind de pe urma pedepsei suportate, a mărturisit soţiei sale, după ce aceasta îşi arătase voinţa de a‑i fi alături şi de a nu‑l trăda, dorinţa de a‑şi înlătura mama de pe tron, dar spioni din palat au ascultat din dosul zidurilor. Fiul împărătesei şi‑a dat seama, drept urmare a cerut mamei lui iertare, arătându‑şi totodată supuşenia.

XII

Steaua amurgului

În casa din Bizanţ, bătrânul Filaret face împărţeala averii dobândite de familie din mila împărătesei prin daruri şi venituri din dregătoriile în care‑i fuseseră puse rudele apropiate, o împărţeală menită să clarifice partea cuvenită lui, spre a o da pomană săracilor, după un plan bine chibzuit, arătat de bătrân alor săi şi lui Kesarion Breb: „Deci voi chema aici pe servul meu Calist şi‑l voi pune să‑mi coase […] trei pungi de piele, întru totul asemănătoare. În una am de gând să pun galbini, în alta argint şi‑n a treia bani de aramă. Când vine un sărac să cerşească, servul meu amestecă pungile şi mi le întinde. Dumnezeu deci hotărăşte dacă în palma sărmanului său trebuie să pun o siglă, ori un ban de argint, ori un bănuţ de aramă. Vâr mâna la întâmplare şi‑i dau simbria.”.

Chemată de nepoata ei, doamna Teosva merge la palatul acesteia însoţită de părintele episcop Platon, căruia înainte de plecare Breb îi cere să spună Mariei că el va fi la malul mării, atunci când o să apară luceafărul de seară. În cursul discuţiei cu cei doi, Maria le comunică îndepărtarea împăratului de ea („Soţul meu m‑a cercetat şi m‑a iubit puţină vreme, atât cât nici n‑am avut timp ca să‑l cunosc. Apoi s‑au întâmplat lucruri pentru care trebuie să rămân mută. Sclavele mele râd şi‑mi arată că m‑ar învăţa bucuroase practicile lor; îmi aduc pe tabla, însă, o broască râioasă vie, pe care n‑o pot înghiţi.”) dar nu mărturiseşte pricina marii ei suferinţe, diferită de faptele arătate oaspeţilor.

Pentru ajutor, episcopul îi făgăduieşte că se va ruga, odată întors la Sakkoudion, apoi îi transmite vorbele încredinţate lui de către Breb, neuitând să menţioneze că în acea zi, odată cu ivirea luceafărului de seară, se împlinesc doi ani de când cei doi s‑au cunoscut – „Tânăra împărăteasă tresări şi închise ochii. Apoi deschizându‑i nu mai văzu pe cei de lângă ea. O umbră se desprinse de la un ţărm singuratic şi venea pe luciul Propontidei cătră dânsa. Era o părere. Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi.”

XIII

Soarta celor tari ai lumii e una cu soarta mişeilor

Paznicii varangi (nordici, danezi şi suedezi) ai împăratului se arată în discuţiile lor nemulţumiţi, căci „De un timp în împărăţie nu mai lucrează fierul [armele] ci vorbele meşteşugite şi şiretlicurile; nu mai stau în cinstea cea mai de sus oştenii, ci călugării şi eunucii.”. Drept urmare, „În ajun de sărbătoarea Sfintei Adormiri a Maicei Domnului, anul 790”, când prind de veste că se apropie de capitală oşteni răzvrătiţi din Armenia – conduşi de Mihail Lahonodracon, un bătrân general vestit pentru iscusinţa sa războinică, aflat în exil până atunci, şi de Alexie Moseles, cu scopul de a‑l instala împărat pe Constantin – o arestează pe mama acestuia, împărăteasa Irina, pentru a‑l aclama împărat pe fiul ei şi a‑l elibera din temniţă. Din ordinul noului împărat, Irina va şedea în palatul Elefterion iar sfetnicul ei, Stavrikie, va fi exilat.

XIV

Despre o mare pasăre măiastră cu ochi şi glas de om

Trecuse un an de la marea schimbare, timp în care noul împărat o vizitase pe mama lui de nouă ori, din ce în ce mai des, după primele trei vizite mai îndepărtate în timp una de alta, şi acum se duce iarăşi la Elefterion; de câte ori merge, spun oamenii din popor, o pasăre măiastră din grădinile palatului strigă „de două ori: Constantine‑Constantine!”. Scopul vizitei, arată împăratul Irinei, este de a cere sprijin („am nevoie de înţelepciunea maicei mele, care s‑a dovedit folositoare Împărăţiei.”), solicitare acceptată. Se află, printre însoţitoarele fostei împărătese, în acea vizită, o tânără femeie, Teodota, pe care Constantin o îmbrăţişează şi sărută pătimaş. A doua zi mama împăratului revine în palatul Augusteon, spre marea bucurie a norodului care vede alaiul, unde îl primeşte pe întorsul din exil Stavrikie, spre a‑l repune în rosturile de dinainte.

Alexie Moseles, chemat de împărat la sine pentru a primi răsplata faptelor sale, spusese Constantin, soseşte bucuros, crezând în bunăvoinţa stăpânului său, dar gâdea îi arde ochii cu fier înroşit şi este aruncat în temniţele de sub palatul domnesc.

Întors de la Sakkoudion, episcopul îl află pe prietenul său postind în recluziune, la casa egiptenilor unde locuia; acesta îi mărturiseşte concluzia asupra situaţiei din casa imperială – „Binevoieşte, sfinte părinte, a cunoaşte foamea în veci neistovită. Ca să se îndestuleze de zădărnicia măririi, Doamna Irina împinge lângă prăpastie pe fiul ei. Acum vei înţelege de ce i‑a pus alături o soţie aleasă de puterile divine. Ca nelegiuirea lui de astăzi să se arate mai înfricoşată.” – odată cu conştiinţa vinei sale („eu am fost solul care am adus o floare curată şi am aruncat‑o într‑o volbură prihănită.”).

XV

În care, celor fericiţi şi nefericiţi li se încheie timpul

A murit Teosva, soţia lui Filaret dar „Bătrânul nu era întristat. Faţa‑i frumoasă încununată cu păr alb era numai puţintel nedumerită.”, reacţie datorată credinţei în Dumnezeu, probabil. Cu câteva clipe înainte de a‑şi da sufletul, femeia dorise o întâlnire cu nepoata ei deoarece, află Breb de la bătrân, atunci sosiseră „în pripă” două mesagere din partea nepoatei, cu veşti ce se pare că i‑au provocat un şoc şi decesul. Pentru că era întristat chipul decedatei, Breb îi adresează câteva cuvinte dincolo de graniţele lumii acesteia: „‑Doamnă, îi zise el, du‑te fără a mai întoarce fruntea. Scuturând de pe noi pulberea şi amintirile, vom veni şi noi acolo cândva, ca să înflorim.”.

Dar Maria nu poate merge însă la privegherea bunicii sale, la mănăstirea Rodolfia, unde fusese depus corpul răposatei, din pricina faptului că soţul ei interzisese ieşirea oricărei persoane din palatul Halki, unde trăia „Împărătiţa”, îndepărtată de la sine de către Constantin, care îşi găsise o nouă pasiune, în Teodota.

Urmare cererii episcopului adresate împărătesei Irina, Maria soseşte la mănăstirea Rodolfia, unde Kesarion Breb îşi mărturiseşte vina („– Mărită stăpână, grăi el cu voce moale, nefericirea nu ţi‑a adus‑o purtarea Împăratului ci iubirea mea.”) şi îi comunică femeii iubite soarta care îi aşteaptă: „drumurile noastre în această lume trebuie să se desfacă aici. O împărăteasă când îşi pierde soţul aşa cum s‑a întâmplat cu măria ta, îşi pune văl negru şi se duce la [mănăstirea din] insula Principilor. Viaţa măriei tale nu poate avea rânduiala obişnuită a oamenilor celorlalţi. Asemeni asupra mea stă o putere care nu‑mi îngăduie să rup legămintele ce‑am făcut.”, consolând‑o totodată („Se va desface amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp.”).

XVI

Carte de la Sakkoudion

Dintr‑o scrisoare trimisă, în anul 797, de călugărul Teodor de la Sakkoudion, prin slujitorul Constantin, rămas o vreme în acea mănăstire, Kesarion Breb, întors în ţara natală, află că împăratul şi‑a repudiat oficial consoarta pentru a se însoţi public cu Teodota, Maria fiind surghiunită pe insula Prinkipo. Află de asemenea că, asistând la plecarea Mariei, părintele Platon îl ceartă public pe împărat, numindu‑l „cel ce se desfrânează, cel care‑şi zideşte casa cu nedreptate, cel care, urând pe tovarăşul său legiuit, se dovedeşte a fi ucigaş; cel care ia în deşert legea, jignind pe Domnul vieţii şi al morţii.”. Apoi norodul răsculat îl duce pe episcop în faţa împăratului, unde prelatul îşi continuă imprecaţiile: „O, Împărate, carnea şi sângele tău nu vor putea să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; ci vor putrezi întru scârnăvia de jos!”. Drept răzbunare, după întoarcerea prelatului la Sakkoudion, împăratul a mers acolo şi a poruncit oştenilor varangi din garda sa uciderea episcopului şi distrugerea mănăstirii. Faptă care i‑a prilejuit mamei sale detronarea lui, cu ajutorul aceloraşi varangi cumpăraţi de ea, Constantin fiind pedepsit şi prin arderea ochilor şi întemniţare.

XVII

Floarea de gheaţă

Are loc, cu participarea unor monahi închinaţi lui Zalmoxis, ceremonialul de retragere a lui Kesarion Breb în muntele sacru, ascuns, al dacilor, spre a deveni cel de‑al treizeci şi treilea Decheneu, totodată şi ultimul. Puţin înaintea morţii, predecesorul său îi încredinţează ultima profeţie: „avea să vie asupra lor din răsărit duh de destrăbălare şi spaimă.”.

 Tag-uri:Creanga de aur  de Mihail Sadoveanu - rezumat,Creanga de aur de Mihail Sadoveanu - rezumat,Creanga de aur roman istoric,