Acest roman s‑a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost lucrat pe măsură ce s‑a citit în şedinţele literare ale cenaclului „Sburătorul” din anul 1925.

I

Doctorul Rim – profesor universitar de anatomie căsătorit cu Lina Rim, medic ginecolog – „Era un biet bolnav, care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care îşi întreţinea sănătatea şi egoismul din ideea că l‑a durut cândva, că poate îl va mai durea, şi între aceste două planuri ale suferinţei se menţinea într‑un confort plăcut.”. Pe când respectiva infirmieră, Sia, „era un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate.”.

Cele două observaţii ale autoarei se referă la personaje aflate în casa nouă a familiei Rim, atunci când Mini, prietena Linei, face o vizită de curtoazie prilejuită de mutare, în cursul căreia îi este prezentată Sia (Anastasia) Petrescu – infirmiera, ce fusese angajată doar de câteva zile – drept nepoată a Rimilor, fiică a lui Lică Petrescu, vărul Linei.

Vizitând casa, Mini o găseşte „cu mobile cam presărate, dar frumoase, cumpărate se vede de la o casă bună, dar fără adaosul nici unui obiect personal.” şi nu se simte bine acolo, are senzaţia răului de mare, fără a‑şi da seama însă din ce pricină. Acestea cu toate că Rim se arătase încântat de prezenţa Siei, pe când Lina manifesta o similară satisfacţie, văzându‑şi soţul mulţumit.

II

Fluierată de tatăl ei, Lică (Vasile Petrescu, în acte), Sia îl întâlneşte afară din casă, pentru că el „Nu putea suferi adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat.”, având „dragostea de a trăi pe drumuri.”. Cei doi contrastează, din moment ce, pe lângă greoaia – la minte şi la trup – sa fiică, „Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu ochi vioi, de veveriţă, părul negru, din care se lăsa o buclă mare pe frunte, cu mâinile şi picioarele mici şi subţiri şi dinţii albi, mărunţi, avea aerul unui ţingău.”, pe când fata părea mult mai în vârstă decât cei nouăsprezece ani ai ei. Scopul întâlnirilor de acest fel era, pentru Lică, cel de a primi câte un pachet cu delicatese sustrase din gospodărie de către Sia, pe când fata trăia sincer, în măsura posibilităţilor ei limitate, bucuria contactului cu părintele.

În ceea ce priveşte achiziţionarea casei Rimilor – arată în continuare naratorul – aceasta se făcuse la insistenţele soţului, convins în adâncul conştiinţei sale că banii câştigaţi de femeie din profesia ei de mamoş, mult mai lucrativă decât condiţia lui de profesor universitar, i se cuvin deoarece „O luase de nevastă, ceea ce era o mare cinste. Îi suporta de atâţia ani prezenţa. Avea s‑o aibă pe cap toată viaţa.” şi, pe de‑asupra, „lumea era plină de femei plăcute, şi el nu avea decât pe ghemuita de Lina, care‑i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existenţă îl lipsea de plăceri.”.

După plecarea lui Mini şi întoarcerea în casă a Siei, Rim, considerându‑se relativ însănătoşit, acceptă să mănânce în sufragerie, alături de soţia lui şi de infirmieră, prilej cu care află de la „buna Lina” despre concertul pe care îl va organiza în toamnă Elena Drăgănescu, care spera – după cum afirmase în scrisoarea trimisă Rimilor cu acest prilej – că atunci „Rim va fi destul e restabilit pentru a‑şi da concursul.”.

III

Lică, poreclit Trubadurul, se alesese cu fiica sa în urma relaţiei cu „o proastă şi o urâtă”, după cum apreciase acesta calităţile mamei, care, neputând creşte copila, i‑o lăsase lui; drept urmare, tatăl îşi încredinţase progenitura unei alte amante, o moaşă, duduia Mari („frumuşică şi delicată la trup ca o păsărică”), vreme de şase ani. Apoi „Sia cunoscuse viaţa nomadă; strămutată din gazdă în gazdă, după împrejurări, sau încredinţată numeroaselor prietene ale lui Lică, când trubadurul nu mai avea bani.”.

În privinţa banilor, Trubadurul câştiga, pe lângă salariul său de plutonier de intendenţă la cavalerie, din mici afaceri („erau mai adesea farse vesele, jucate furnizorilor în beneficiul armatei şi din care îi pica şi lui ceva în buzunar, sau constau dintr‑un concurs inteligent dat şefilor, fără răspundere directă.”).

Băiat de mahala, curat întotdeauna ca aspect fizic, dar şi sub aspectul moralităţii exterioare, „avea neamuri pricopsite, de pildă soră‑sa Lenora, care, de când se măritase cu moşierul Hallipa, îl trata ca pe câinii bărbatului ei.”.

Relaţia cu femeile era însă deosebit de productivă şi conformă gusturilor sale: „Dacă îi trebuia un mic împrumut, îl găsea, şi totdeauna găsea un ospăţ fin, fără de care amorul nu ar fi fost complet. Lică nu avea numai tacâmul pus, ci şi patul aşternut pretutindeni, fie ca oaspe, fie ca amant. Din toate aceste peregrinări, rezultă că anume stradă era legată pentru el de un anume fel de ospătare şi culcuş. Acest trai aventuros căpătase, totuşi, prin repeţire un fel de ordine.”.

Pentru a rezolva şi problema banilor necesari creşterii fetei, Lică apelase, îndată ce fiica împlinise zece ani, la mama ei, „verişoara Lina din Tecuci”, al cărei nume îl găsise pe o firmă şi care se căsătorise între timp cu un neamţ, profesor de anatomie – doctorul Rim. Pusă faţă în faţă cu problema copilului ei nelegitim şi necunoscut de către soţ, „Lina luase calea servitudinii. Nemulţumirea ei se răsfrângea asupra fetei, pretextul neobosit al pretenţiilor lui Lică. La fiecare vizită se întreba ce nevoi mai are, ce s‑a mai întâmplat copilei. Ea, care iubea toţi copiii, tocmai pentru Sia avea respingere. Nu dorea, nu cerea să o vadă, întreba numai de ea ca o datorie, ca o prevenire a necazurilor.”. Problema lui Lică devenise cu atât mai acută cu cât, după încheierea primului război mondial, la care nu participase, pretextând o boală până la retragerea armatei române în Moldova, el se încadrează destul de greu în noua situaţie economică, ce aducea bani mulţi doar celor care ştiau să facă afaceri cu străinii, iar personajul nostru „nu putea suferi «liftele»”.

În fine, despre acest Lică Trubadurul o impresie oarecum metaforică, dar apropiată de realitatea sa fundamentală, o are Mini, prietena bunei Lina: „Când îl vedea, apărând şi dispărând de după o uşă la Rimi, îi da o tresărire, ca şi cum se strecura acolo un apaş, ce avea în buzunarul vestonului scurt chei pentru orice sertare, dar nu se servea de ele, ci invita gazda să le deschidă singură. Când îl întâlnea neaşteptat la colţ de stradă, îi părea un haiduc modern, a cărui pădure e oraşul.”.

IV

Pe bulevardul Lascăr Catargiu, peste Lică dă „un docar frumos şi înhămat cu un murg minunat, ce venea în trap mare.”, condus de „un biet coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu ochii pătaţi.”, însoţit de „o ţigăncuşa, uscată ca un drac, cu buze roşii ca sângele închegat şi cu o pereche de ochi aprinşi”. Parând posibilul accident, „Trubadurul ridică obraznic mustaţa în sus, spre capra înaltă, strângându‑şi ochii strălucitori sub pleoape, pe când mâna lui mică ca de femeie se propti viguros în grumazul murgului ce cabră oprit brusc.”, apoi „lăsă mâna să lunece pe pulpa murgului. Carul, care tremura în zăbală, se domoli sub dezmierdare.”. În docar se aflau persoana debilă a prinţului Maxenţiu şi soţia lui, Ada Razu – „Ea, aşa costelivă, era foarte trainică. Campioană la tenis, braţul slab azvârlea mingea neobosit, campioană la dans, piciorul celebru de subţire, un os cu piele oacheşă şi păroasă, manevra până la ziuă pasul sacadat al şimiului.”.

Căsătoria dintre Ada Razu şi debilul Maxenţiu avusese drept scop dobândirea titlului de prinţesă (soţul ei s‑a născut ca fiu nelegitim al unui aristocrat decăzut, conceput cu o celebră cântăreaţă franceză de varieteu, Zaza) şi, respectiv, salvarea moşiei prinţului, răscumpărată din banii Adei, posesoarea celei mai mari fabrici de făină, de unde şi porecla ce se dăduse, „făinăreasa”. Dar, nemulţumită de calitatea mariajului ei şi, în plus, amatoare de cai de curse, Ada plănuieşte să îşi satisfacă, cu ajutorul bărbatului care‑i oprise atelajul, carenţa erotică şi dorinţa de a fi posesoarea unui grajd de curse, căci recunoscuse uşor priceperea lui Lică în ambele domenii.

V

Boala prinţului, tuberculoza, se accentuase datorită exceselor conjugale din primele şase luni de căsătorie, excese doar din punctul său de vedere, căci pentru Ada ele nu reprezentau decât echivalentul unui sport, ca oricare altul. Neîndrăznind să‑şi manifeste suferinţa, din pricina dorinţei de a nu fi considerat vânzător al unei mărfi de proastă calitate – propria persoană –, soţul participa stoic la întruniri sportive şi evenimente mondene, alături de Ada. Care îşi regăsise bărbatul dorit, pe Lică, trecând frecvent pe Calea Victoriei, un loc al întâlnirilor lumii bune din Bucureşti, şi îi comunicase scurt, fără ezitări, dorinţa de a‑l angaja pe „un post în vederea grajdurilor de curse pe care le proiectau”, ea şi soţul ei. Înţelegând îndată despre ce fel de „post” era vorba, Lică acceptă invitaţia la palatul Adei Razu, unde îl găseşte pe prinţ preocupat ca de obicei, până la obsesie, de interiorul corpului său fizic („ştia orice tremurare de fibră, ştia legătura prin care acea fibră va duce rezonanţa spre alte centre, şi de acolo la sfânta sfintelor – plămânul – acolo unde totul converge pentru rău şi pentru bine. Orice vibraţie avea acolo ecouri mici, iar uneori gâlgâieli de ape ce puteau deveni cataracte. Erau acolo aluviuni şi diguri, tot felul de chinuri”…).

În momentul în care Ada îşi prezintă viitorul amant, Maxenţiu are o mişcare interioară de revoltă („Mizerabila! De ce nu‑l păstrase ascuns, ca să nu‑l vadă, ca să se poată preface că nu ştie?!…”), pe care şi‑o maschează însă cu stăpânirea omului de lume. În cursul prezentărilor, Ada minte cu nonşalanţă (pretextează că Lică îi fusese recomandat de către Lina Rim pentru acea funcţie), apoi face o promisiune soţului – „domnul Petrescu nu va face nimic fără să te consulte” –, din dorinţa de a‑l domina uşor pe viitorul angajat, afirmaţie care însă îl determină pe acesta din urmă să refuze postul, după încheierea întrevederii cu prinţul. Dar „Ada nu era femeie să se lase bătută. Văzuse că trebuiesc slăbite frânele cu Lică. Astfel chilipirul dorit i se pregătea trubadurului.”.

VI

Mini o caută pe Nory Baldovin, feminista, spre a îndeplini comisionul ce‑i fusese dat de către Lina Rim în cursul vizitei menţionate la începutul romanului – avertizare asupra comportamentului neglijent cu copiii încredinţaţi Norei spre tratament –, dar mai ales pentru a o întreba ce crede în legătură cu schimbările din casa Rimilor, care o intrigaseră („Erau numai impresii. Un fel de sonerie de alarmă ce nu te ameninţă direct, dar îţi creează datorii către ceilalţi sinistraţi.”).

Dialogul are loc la coafor, iar Nory îşi comunică şi ea impresiile, căci făcuse deja o vizită celor doi soţi: „Bună casă! Proastă nepoată!… [Sia] Şi Rimii noştri în luna de miere! Acum e timpul lor! Adam şi Eva în Rai!… Nepoata e mărul, şi Lică, şarpele!”. Tot acolo Nory povesteşte despre îmbunătăţirile aduse salonului de muzică din conacul de la Prundeni, moşie răscumpărată de către Elena Drăgănescu‑Hallipa unde, din banii lui Drăgănescu, soţul ei, se ridicaseră câteva fabrici, rentabile sub conducerea lui şi prin care acesta „Realizase un centru de prosperitate şi îşi realizase o situaţie politică.”.

Acest Drăgănescu, menţionează vocea narativă din roman, „sta tupilat şi mulţumit în umbra nevestei lui. Pe când însă tovărăşia lor prospera, soţul scădea mereu, şi scădea din propria lui voinţă. Elena nu avea prilej să se scuze că nu‑şi iubeşte bărbatul, nici să‑şi impună datoria de a‑l iubi, deoarece Drăgănescu se da singur la o parte. Prestigiul lui social creştea mereu, dar în intimitate rămânea timid şi îşi ascundea sentimentul sub forma unui devotament tăcut.”.

În privinţa Elenei şi a întrunirilor din casa ei, aflăm, din aceeaşi sursă, că „obişnuită de foarte tânără să ţie loc de gazdă în casa părintească, îşi alcătuise lesne relaţiile mondene. Snobismul ei o făcea să aleagă ce era mai bun şi primea pe toţi cu aceeaşi rezervă firească. Cum nu aveau pentru ea decât singura calitate de oaspeţi, îi supunea unui regim egal şi predomina fără nici o sforţare. […] Era salonul tip, unde fiecare căuta să aducă subt forma cea mai distinsă ultimul reportaj. O emulaţie de limbaj şi idei, în conformitate cu calitatea superioară a mobilierului şi cu ţinuta perfectă a gazdelor. Pasiunea nu era admisă decât asupra unui singur subiect: muzica.”.

Iar întrunirile muzicale, de joi, axate pe muzica de cameră, fuseseră atât de reuşite încât Elena hotărâse organizarea unor concerte, două pe an. Joia, după şedinţa muzicală de o oră şi jumătate – program respectat „ca liturghia bisericii” – urma o destindere, când Elena „Nu‑şi consuma nici spiritul, nici graţiile, dar obliga pe mosafiri să fie spirituali şi graţioşi. Aceiaşi oameni nu mai erau aiurea deopotrivă de plăcuţi. În cadrul acela simţeau nevoia să‑şi cânte cea mai bună partitură, nu numai muzicală, ci şi omenească.”

VII

Suferind acum de congestie pulmonară, şi pentru că aflase şi Ada despre tuberculoza lui, prinţul Maxenţiu are o senzaţie de uşurare şi se poate deda în voie odihnei care i se refuzase şi de către soţie şi de către mamă, căci ambele îl folosiseră ca instrument şi îl afişaseră ostentativ în public. Ada pentru a parveni social, Zaza pentru a obţine moştenirea celui cu care l‑a conceput („Jucaseră amândouă pe capul lui palid o avere. Femeile nu‑l iubeau, dar nu‑l lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i‑ar fi fost ruşine de un copil bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept distincţiune.”).

Şi, drept urmare a dezvăluirii maladiei sale, prinţul se va complace în semnele exterioare ale bolii, renunţând la urmărirea mentală a ravagiilor interioare – „Cu toată atenţia, cu toţi ochii îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul maculat cu un fel de voluptate a nesimţirii. După atâta constrângere, era o orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete ale boalei. Îşi descărca cu bucurie ticăloşia, şi trupul lui, acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era drag aşa; îi părea că‑l simte viu, tocmai pentru că era, astfel, rodnic.”.

Pe când Ada, care îl regăsise uşor pe Lică Trubadurul şi‑l angajase pe postul de „şambelan al grajdurilor princiare”, nu reuşeşte să stabilească cu acesta decât o comunicare supusă tot imprevizibilului reacţiilor lui, datorate dificultăţilor tranziţiei de la o clasă socială la alta (şi nu de la o castă la alta, precizează naratorul). Însă numai până vor face dragoste – în camera de lângă grajd ce servea ca secretariat – la iniţiativa Adei, care îl muşcă pe neaşteptate pe Lică de gură, după ce bărbatul o lovise cu cravaşa, drept urmare a faptului că îl provocase, jignindu‑l pe nedrept („– Ăsta e cal de regiment, nu de curse…”, afirmă ea despre animalul cu care Lică însuşi urma să intre în concurs ca jocheu).

VIII

Ada intenţionează să determine societatea bună a Bucureştiului să accepte relaţia ei cu Lică prin introducerea lui în acea societate pe baza faptului că este unchi al Elenei Drăgănescu‑Hallipa şi folosind drept pretext participarea la concertul pe care îl organiza Elena. În acest scop, deoarece nu era o intimă a Elenei, cu toate că fuseseră colege de şcoală, afectează în orice ocazie potrivită interesul pentru muzica lui Bach, tema concertului, şi aprecierea pentru calităţile de organizator şi muzicale dovedite de amfitrioană. Nu descoperise însă prilejul de a pătrunde în casa Elenei şi de a se lăsa invitată la concert, până când „citi în ziarele pe care le parcurgea regulat ca un politician” despre sosirea în ţară a marelui muzician Paul Marcian, văr de mamă cu Maxenţiu, pe care îl incită şi curtează insistent, jucând rolul soţiei credincioase faţă de destinul bărbatului, pentru a‑l determina să accepte participarea la concert, ceea ce va şi obţine, relativ uşor.

Încât masca soţiei perfecte îl opreşte pe prinţ să recunoască în faţa vărului său dificultăţile conjugale, în special refuzul Adei de a‑i plăti un tratament în sanatoriul de la Leysins („era avară. Nu vrea cheltuieli noi şi, mai ales, nu vrea să rămână singură în situaţia vulgară a unei femei oarecare cu un amant neînsemnat.”). Dar nici Marcian nu străluceşte prin sagacitate în decodificarea relaţiilor sociale; el, care „trăia în aerul de sus al fumului de tămâie şi în atmosfera ideală a muzicii, cunoştea din oameni ceea ce venea până la dânsul, ceea ce îi aduceau din ei. Lui, pentru arta lui minunată, îi aduceau numai ceea ce – mult, puţin – aveau mai bun.”.

Revenind la iniţiativele Adei în legătură cu schimbarea cursului existenţei lui Lică, acestea se asociază cu o modificări în atitudinea iubitului ei faţă de ea şi în percepţia de sine a lui: „Gesturile de fugă nu le mai avea acum decât din obicei, nu din convingere. Trecuse pragul despărţitor al celor două medii sociale şi prinsese gust să rămână dincoace, unde îl condusese destinul său de parvenitism, de care destin începea să aibe conştiinţă. Pentru norocul lui, nu putuse trata pe Ada altfel decât trata pe mahalagioaicele lui; felul ăsta avea pentru ea savoare, un gust uşor de usturoi, ce‑i plăcea făinăresei.”.

IX

Înarmat cu nou‑i profil social, Trubadurul face o vizită fiicei sale – pe care o neglijase cam de mult timp, consideră ea – uimind‑o prin comportament străin mediului în care o crescuse. În salonul Rimilor, unde are loc acum întrevederea, spre deosebire de obişnuitele şi mai vechile lor întâlniri din faţa casei, „Buimăcită, Sia rămăsese într‑un colţ. Ghicea că Lică e acum un tată pe care l‑a pierdut, şi mâhnirea străbătea trupul ei masiv ca un fel de crampă.”. Şi pentru că aflase de la el despre începuturile relaţiei cu Ada, la despărţire fata încearcă să determine, dar fără a reuşi, revenirea tatălui prin presiune psihică („‑Nu mai ştii de fie‑ta. Mă laşi ăstora… te‑ai dat cu prinţesele!… Să ştii că am să mă iubesc cu moşul!…”, adică doctorul Rim).

Naraţiunea continuă prin a menţiona sosirea la Bucureşti a gemenilor Hallipa, fraţii Elenei, care „plecaţi din clasa a şaptea, [pentru studii în Germania] fiindcă nu puteau scoate liceul la căpătâi, aveau, după cinci ani numai, diplome de farmacişti, în care se vorbea şi de bacteriologie. Ei se chemau de‑a binelea doctori şi bacteriologi. O foarte variată repartizare pe specialităţi şi o organizare foarte diversă a studiilor cuprindea, probabil, astfel de diplome. Liberate foarte cinstit, erau anevoie de echivalat în ţară şi erau speculate de ei necinstit.”.

Cei doi sunt mediocri, de o inteligenţă „obtuză şi sfredelitoare”, dar având calitatea linguşitorului perfect (funcţionau împreună ca o singură entitate, de aceea se poate utiliza singularul pentru a‑i descrie) reuşesc să obţină de la doctorul Rim angajarea ca laboranţi ai catedrei sale, de anatomie.

X

Elena Drăgănescu‑Hallipa primeşte ca să locuiască în casa ei pe sora sa vitregă, Lenora (căreia i se spunea Mika‑Lé, dar Elena preferă apelativul Norica), la insistenţele Linei îndemnată în acest sens de Lică, pe care îl solicitase fiica sa, după ce se împrietenise cu Mika‑Lé în spitalul unde fata fusese internată în urma unei tentative de sinucidere cauzate de un dezastru amoros şi unde Sia lucra ca infirmieră. Pe Mika‑Lé, fată „nevoiaşă”, Elena o acceptă în calitate de secretară, fixându‑i şi o mică leafă, ca bani de buzunar, de restul întreţinerii ocupându‑se ea; o neglijase până atunci drept pedeapsă pentru că‑i stricase logodna cu Maxenţiu, făcându‑i avansuri amoroase prinţului.

În noul mediu, „Mika‑Lé sta cu suflet de copil sărac admis între boieri şi cu aspect de mică parvenită” ce nu se putea dezbăra „de apucături naïve şi plebeiane”; în plus, nu suferea comparaţie cu Elena căci „alături de sora ei apărea cam degenerată, cu cap mare pe umerii pătraţi ai unui corp mic, dar nemodelat. Lipsită de relief se pierde în umbră.”.

Aceeaşi Elena o delegă pe Nory Baldovin să cerceteze pe doctorul Rim, excelent tehnician ca violonist şi organist, în legătură cu lipsa de la repetiţii, un prilej pentru feminista prietenă a Linei şi a Elenei de a‑i sugera celei dintâi să o concedieze pe Sia, care nu îi plăcea datorită veşnicei atitudini ursuze. Spre marea surpriză a mesagerei însă, Lina îi arată, drept justificare pentru a fi menţinut angajată pe nesuferita infirmieră, un act de naştere, „al unui prunc de sex feminin din mamă: domnişoara Elena Gugiu şi tată necunoscut”, adică al fiicei sale, Sia.

XI

Vestea în legătură cu naşterea Siei, Nory o transmite imediat prietenelor ei, Mini şi Elena, în casa celei din urmă, împreună cu bănuiala asupra unei tentative de adulter din partea doctorului, ambalată în remarci acide specific feministe („sughiţurile sentimentale ale lui Rim”…). Mai ponderată, Mini va raţionaliza inteligent situaţia: „Crima lui Rim începe mai ales de acolo de unde cunoaşte adevărul. De unde a început şi pentru noi revolta, începe pentru el morala. Dacă Rim ştia şi era onest, şi‑ar fi putut schimba atitudinea. Ar fi renunţat la schimonoselile lui din ideea că e fata nevestei. Gândul că e un fel de tată l‑ar fi dezgustat de el sau de ea…”.

Rim însă, neştiutor, progresase în relaţia cu Sia, pe fondul dorinţei fetei de a se răzbuna pentru neglijarea ei de către tată; pentru aceasta, soţul adulterin pregătise tactici de abordare savante, dar „de metode, nici o nevoie, aşa că aproape se descumpănise el. «Dumneata să fii sănătos!» spusese Sia când vroise … să o pună pe cale.”.

XII

Ţinând cont de faptul că prinţul Maxenţiu fusese logodnicul Elenei Drăgănescu‑Hallipa, Ada îi trimite acesteia o scrisoare – în limba franceză, plină de consideraţie şi cu o notă ce încearcă să elimine posibila tensiune dintre actuala soţie a prinţului şi fosta sa logodnică – prin care anunţă dorinţa lui Paul Marcian de a participa la evenimentul monden organizat de către Elena. Drept recunoştinţă, Elena îşi invită fosta colegă de pension să participe la joile sale muzicale, împreună cu Maxenţiu, ceea ce reprezenta o cale deschisă pentru intrarea lui Lică în societatea înaltă bucureşteană, din moment ce „Toate aceste resorturi erau puse în mişcare pentru trubadurul Lică, la care nimeni, afară de Ada, nu se gândea şi care nu se gândea deloc la concertul din Bach.”.

În organizarea concertului, Marcian reţinuse pentru sine rolul de dirijor şi partituri de vioară sau de pian; cât priveşte relaţiile cu interpreţii, „se arătase cordial ca om, iar, în ce priveşte muzica, cu acea autoritate pe care o lua fără voie, profesional. În grupul ce înconjura pe Elena, snobii îl primise cu solicitudine, muzicanţii cu respect şi toţi cu disciplina care emana de la Elena.”.

Cât priveşte relaţiile muzicianului cu amfitrioana, ea realizase de la bun început poziţia lui singulară în ceea ce o priveşte: „n‑avea pe nimeni în relaţiile ei cu care să simtă o aşa de simplă legătură de la egal la egal.”. Apropierea o facilitează şi asemănările cu soţul Elenei („erau între Marcian şi Drăgănescu multe puncte de asemănare: originea salubră şi obscură, firea paşnică şi sfioasă, gusturile simple şi oneste. Chiar la fizic aveau aceeaşi croială. Pe Marcian însă îl prelucrase muzica, adăugându‑i ceva mai rafinat în înfăţişare şi în caracterul categoric, imperativ, ce lipsea voinţei sobre a lui Drăgănescu.”).

XIII

După prima hemoptizie a lui Maxenţiu, speriată de pierderea de sânge pulmonar, Ada socoteşte oportun să‑l trimită totuşi în sanatoriul de la Leysins, pe care i‑l refuzase înainte din spirit econom, prinţul însă nu acceptă, simţindu‑se bine în cadrul domestic. Dar în cele din urmă va primi, cedând insistenţelor Elenei Drăgănescu‑Hallipa (o vizitează, împreună cu Ada, sub pretextul prezenţei lui Marcian la repetiţii) şi ale vărului său, muzicianul glorios şi profund îngrijorat de evoluţia bolii.

Această evoluţie a bolii va contribui şi la oficializarea publică a legăturii soţiei cu Trubadurul, întrucât „Un astfel de bărbat era o scuză”, iar noua poziţie socială a iubitului ei, cea de profesor de echitaţie cunoscut drept unchi al Elenei graţie colportărilor Adei, nu mai constituia o barieră de rang social. Drept urmare, „În camera mereu confortabilă a lui Lică, [se mutase într‑un mic, dar cochet, apartament dintr‑un imobil central şi modern] întâlnirile urmau liniştite. După voluptatea furioasă şi pe apucate, fusese voluptatea scabroasă a camerei discrete şi sigure, apoi senzualitatea lacomă şi lâncedă, şi acum intrase în faza obiceiului tiranic.”.

În familia Elenei se petrece un deces, moare ţaţa Gramatula, mătuşa ei, ceea ce aduce o moştenire substanţială nepoatei, astfel devenită mult mai independentă financiar, căci întreprinderile de la Prundeni aparţin soţului. La rândul ei, „Mika‑Lé căpătase o întreagă zestre de pe urma acelei mătuşi, care, totuşi, în viaţă nu putuse suferi pe fata din flori. Faţă de acea pricopseală, domnişoara Norica, cu sufletul ei de mică cerşetoare, îşi amânase fără termen ura împotriva Elenei.”.

XIV

În pregătirea concertului, „Pe măsură ce repetiţiile se înmulţeau şi răspunderea se desemna, Marcian devenea mai autocrat, şi executanţii mai subjugaţi.”. În acest context absenţa de la repetiţii a doctorului Rim, datorată aventurii sale cu Sia, irită pe Marcian şi Elena, organizatoarea concertului simţindu‑se obligată să trimită o scrisoare pentru lămuriri celui vinovat.

Însărcinată cu transmiterea epistolei va fi Mini, care în plus o va informa, ca din întâmplare, pe bătrâna servitoare din casa Rimilor asupra faptului că Lina este mama Siei, bănuind că ştie despre adulterul doctorului Rim cu Sia şi că îşi va atenţiona stăpâna despre aventura soţului. Despre Rim, mesagera nu are o părere prea bună, socotindu‑l „Animal de o speţă intermediară între genul feroce şi cel domestic, având dinţii unora şi esofagul celorlalte dobitoace, fără un instinct pronunţat al viţiului, fără curaj în imoralitate, dar repulsiv şi răutăcios.”, ceea ce îi explică gestul.

XV

În sufletul bunei Lina „Indignarea nu‑şi făcea loc decât anevoie, din lipsa de gelozie şi de dragoste, din firea ei pasivă şi din acea vină a ei iniţială, păcatul de tinereţe, de care se împiedicase toată viaţa, păcat speculat de Rim, dar mai ales întreţinut de ea singură.”; în plus, „Fibrele ce simt şi dor, Lina nu le avea, iar cu mizeriile omeneşti era deprinsă, apoi era o fire îngrămădită ce se înăbuşea.”. O atitudine indecisă are şi faţă de Sia, căci „În acelaşi timp, un fel de indulgenţă de fată greşită, care a trecut pe acolo, se unea cu ciuda ei conjugală, şi amândouă se încurcau iarăşi de noţiunea maternităţii.”.

Încercând să lămurească lucrurile, se adresează fiicei spre a‑i dezvălui secretul maternităţii, însă terenul fusese probabil deja pregătit de către Lică, ce comunicase fetei secretul, cel puţin asta deduce buna Lina din replica grosolană a Siei („– Să‑ţi fie de bine! Da’ asta e poveste veche!”). Următoarea mărturisire o va face soţului, care afectează a fi ştiut („Dumneata, madame, ai crezut că trăieşti cu proştii!”) şi, pusă faţă în faţă astfel cu trecutul pe care trebuie să îl reinterpreteze, Lina va cere soţului plecarea Siei din casă, dar se loveşte de opoziţia lui categorică, asociată cu un râs batjocoritor. Rezultatul va fi că „Buna Lina, printr‑o grozavă surpare de valori, deveni rea. Răutatea celor buni, proaspătă, neobosită, nesocotită, mereu susceptibilă, mereu agresivă.”.

XVI

Prinţul Maxenţiu trimite de la Leysins cărţi poştale cu conţinut relativ incoerent şi extatic („De la un cer la altul! Respectul meu n‑are margini! Amiciţia mă reînvie! Plutesc! Vă puteţi bucura!”), prilej pentru Marcian, când le citeşte împreună cu Elena acasă la ea, de a interpreta în glumă partitura geloziei – „Deşi cordial şi glumeţ, subiectul tachinării lor era nou şi gingaş, de aceea rămâneau adesea şovăitori şi gânditori în comentariul lor.”.

Pe fondul acestui joc cu substrat erotic („Maxenţiu îi ţinea, astfel, permanent într‑o stare de emoţie şi de înfiorare în jurul iubirii şi al morţii.”, comentează vocea narativă) soseşte Nory feminista cu veşti „mult mai brutale”. Buna Lina, care devenise „rea peste cât are dreptul să fie”, în opinia colportoarei, o dăduse afară pe Sia, păcălind‑o cu o chemare acasă la el din partea lui Lică.

Acolo însă fata nu găseşte pe nimeni căci „Domnul şi doamna prinţesă, spusese un fel de picolo cu fes, sunt în străinătate.”; căutând scăpare la catedra doctorului Rim, gemenii Hallipa o interceptează şi o vor instala în locuinţa lor din strada Minervei, unde vor începe un menaj în trei. Pe când Lina lansase acţiunea de divorţ, simţind că „secretul lui Lică fusese cimentul unirii cu Rim. Acum puteau să se despartă, n‑aveau ce mai căuta la un loc.”. Astfel „Casa Rim devenise urâtă prietenelor. Întâmplările de acolo aruncau umbră şi asupra victimei… Şi cine era victimă?… Cine era călău?…”.

XVII

Deoarece se apropia data concertului „Rim lua parte şi el cu mare regularitate la repetiţii. În situaţia anormală din menajul lui, Rim se conducea normal. Probabil numai fericirea îl făcuse inexact.”. În pierderea fericirii lui, pe lângă disputele cu Lina şi „transferarea sentimentelor în strada Minervei” odată cu mutarea Siei acolo se mai iveşte o complicaţie: Sia făcuse o infecţie în urma unui avort improvizat şi Lina refuză să o trateze, astfel încât Rim se vede obligat să apeleze la un coleg, profesorul G., pentru o intervenţie chirurgicală, deja tardivă. (Întrebat de soţie asupra cauzelor prime ale avortului, „băieţii tineri! opinase Rim smerit, şi la plural, despre cei doi gemeni, gazdele Siei.”)

Repetiţiile mergeau „de la «bine» înainte spre perfecţiune”, îi comunică Marcian Elenei, care „Încântată, ar fi vroit să‑i spună cuvinte de recunoştinţă, dar îi apăreau banale, nepotrivite. Primise şi trebuia parcă să de mai mult decât atât. Din acele cuvinte începute întrerupte şi din acea simţire, Elena sta acum atârnată, cu buze întredeschise, cu mâini nedumerite.”.

Dar Sia murise, iar Lina, care fixase înmormântarea miercuri, în ajun de concert, o va înştiinţa telefonic pe Nory, aflată în casa Elenei, prilej pentru feministă să se indigneze („– Altă zi nu găsea!”).

Pe Lică vestea nu‑l afectează decât în măsura în care evenimentul putea să strice relaţiile cu Ada, însă „Prinţesa Ada aflase că Lică a avut o copilă care a murit. Atât! Aventură de tinereţe.”.

XVIII

Acum pentru Elena Drăgănescu‑Hallipa „Ceea ce se clarifica din tot rostul concertului era prezenţa lui Marcian dăunăzi la Prundeni, [unde îl dusese soţul ei, spre a‑i face o surpriză plăcută în ceasurile de restrişte ale pregătirilor pentru înmormântarea ţaţei Gramatula] pe proprietatea ei personală, în izolarea unui doliu personal; prezenţa lui în intimitatea ei afectivă, care era o lume nouă.”. În rest, trăieşte o stare de amorţeală, de „morfinizare”, marcată însă de temeri fără motiv, de angoasa pe al cărei fond muzica interpretată cu prilejul repetiţiei cu public de dinainte de concert „îi da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza fericită.”.

Organizarea somptuoasă a înmormântării o face Lina, manifestând „Un zel postum declanşat de cuvântul, probabil energic, al lui Lică. Era poate şi sentimentul compensaţiei după legea de a da cui nu mai are nici un fel de nevoie.”. Asistă şi cei doi gemeni Hallipa, „cu nişte figuri înmărmurite, ca scoborâţi în ultimul moment de pe scaunul electric de execuţie şi neputând crede in graţiere. Se întrebase mult dacă trebuie sau nu să asiste şi sfârşise ca criminalii prin a veni la locul crimei.”, neştiind dacă vor fi acuzaţi sau nu de moartea fetei. Despre deces Nory aflase, de la un coleg medic, că provenise dintr‑o „Conformaţie falşă… o dublă cale vaginală. Un plasament rău, totul complicat cu o infecţie şi tratat târziu.”, prilej pentru ea de a comenta răutăcios: „Aşadar, era conformată anume pentru dublu emploi… [utilizare] nu pentru trei.”.

În cursul înmormântării Elena trăieşte fragmentul coral de oratoriu, interpretat cu ajutorul lui Marcian, ca pe „un imn de slavă, nu de jale”, ofrandă a iubirii, pe care i‑o aduce muzicianul, aceasta pe o notă asemănătoare senzaţiilor lui Mini, care simţise că „aurul cânta”, cel din vitralii şi decoraţiunile bisericii. În schimb, „Lui Rim acum îi zbârnâiau picioarele ca nişte coarde slabe. Se gândi la gută, şi o grimasă mare de nemulţumire îl urâţi încă; părea lecuit de sărutări virginale: «Fecioară nesocotită!» îşi zise cu severitate. În spatele lui, gemenii se adăposteau ca fugăriţi. Muzica le căzuse ca un rechizitoriu. Se întrebau mereu, laolaltă, în gânduri suspecte: Ei sunt care au ucis‑o?”.

Tot acolo, zărindu‑l pe Lică – al cărui chip era întunecat şi dur ca urmare a reproşurilor interioare aduse Linei pentru că nu îşi îngrijise la timp fiica, în ciuda solicitărilor lui – Nory îl apreciază fără a‑l cunoaşte („un domn bine! Zise. Un străin…”), dialogând cu Mini, care‑l socoteşte „un artist de filme”. Acestea vor fi cele dintâi aprecieri din începutul carierei publice a Trubadurului; va urma, imediat după înmormântare, oferta făcută Adei de către Vardali – unul dintre conducătorii partidului conservator – pentru ca Lică să fie „candidat pentru un loc vacant la Bihor”, în alegerile parlamentare. Evoluţia înfăţişării sale şi prestanţa lui publică se datoraseră, în ultimă instanţă – comentează discursul narativ – ultimelor evenimente din viaţa lui: „Atâta cât viaţa şi moartea puteau prelucra la fizic şi la moral, pe Lică îl prelucrase. Ieşise acel «domn bine» ca la cinematograf.”.

Adei, după înmormântare „Aspectul nou al lui Lică şi vorbele lui Vardali i se gravase în minte. Figura aceea voluntară, gura cu desenul crud îi da o vâlvă nouă de senzualitate şi totodată era prinsă de gravitatea proiectelor politice. Cariera ei amoroasă şi cariera lui publică îşi amestecau preocuparea, dându‑i o stare îngrijorată cu care nu era deprinsă.”. Drept urmare, schimbă atitudinea servitorilor faţă de Trubadur, anunţându‑i simplu că „vine domnul” (încât pentru aceştia „acum Maxenţiu, acolo, departe, era ca şi mort, şi Lică, stăpân.”). Apoi scrie, într‑un gest simbolic, cu degetul pe praful de pe biroul ei, „Doamna Ada Basile Petrescu”, când o telegramă de la Leysins o anunţă decesul soţului. Primul gând va fi însă legat tot de Lică: „Aşadar, la Bihor?… Surâse iar. Tocmai la Bihor!… Bună noapte în hotelul de la Bihor!”.

Sentimente asemănătoare trăieşte şi amantul ei; neavertizat încă despre moartea lui Maxenţiu, dorea „Locul prinţului mai întâi, şi lui Lică i se părea că şi titlul îi revine deodată cu locul…”, cu toate că „Prezenţa lui Maxenţiu între el şi Ada fusese totdeauna un stimulent. Prinţul îi inspira admiraţie, teamă, milă, invidie, necaz, emulaţie, umilinţă, ambiţie. Odată el dispărut, toate simţurile astea erau păgubite şi ar fi voit parcă să le ia de aiurea. Prinţul mai fusese pentru el şi un parapet, de care îşi rezema lenea şi nepăsarea, şi acum trebuia să se proptească singur, să se repeadă cu capul înainte înspre coarnele de taur ale vieţii.”.

Pe drumul către casă, de după ceremonia funebră, Elena, însoţită de Marcian, cere şoferului să meargă „Pe bulevard înainte!”, fără a‑l opri în dreptul case sale. În mersul automobilului, „Impresia de scufundare dată de viteză Elena o simţea cu corpul ei mereu mai părăsit pe perne. Subt acea lâncezire ceva se precipita în ea, undeva, într‑un adânc.” Apoi „se lăsă strămutată nesimţit spre Marcian. Pe când un spaţiu gol rămânea pe pernele de căprioară, ea era mereu mai alăturată de el. În capa de blană subţire aşternută în automobil ca să o acopere la nevoie, sta acum refugiată într‑un fald călduţ, care apăsa umărul lui Marcian, neclintit.”.

Estimp, „În Marcian era un vid, un abis al voinţei, în care se azvârlea cu îmboldirea puterilor totale. A doua zi, recules în noua armonie a vieţii ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un stăpânitor concertul din muzică de Bach.”.

Tag-uri:Concert din muzica de Bach de Hortensia-Papadat-Bengescu - rezumat,Concert din muzica de Bach de Hortensia-Papadat-Bengescu - rezumat, Lica Trubadurul drumul spre parvenire