Stăpâne, stăpâne,

Mai chiamă ş‑un câne…

I

Romanul începe cu o legendă: îndată după facerea lumii, Dumnezeu „a pus rânduială” diferitelor neamuri: ţiganilor „să cânte cu cetera”, nemţilor le‑a „dat şurubul” etc. Moldovenii de la munte au sosit, cu cererea lor, la urmă („– Am întârziat, Prea Slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.”) astfel încât Domnului nu i‑au rămas prea multe ca să le dea („Dragi îmi sunteţi, dar n‑am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într‑adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s‑aveţi muieri frumoase şi iubeţe.”).

Legenda o spunea Nechifor Lipan, cioban „foarte priceput la meşte­şu­gul oieritului”, din munţii Tarcăului, de lângă apa Moldovei, cioban care plecase, toamna, la Dorna ca să cumpere oi şi care nu revenise la timp. Fiul său, Gheorghiţă, era plecat cu turmele la apa Jijiei, unde le dusese pentru a le lăsa la iernat, iar acasă au rămas Vitoria Lipan, soţia lui Nechifor, şi Minodora, fiica lor.

În casa din sat, viaţa decurge normal: Minodora, tânără aflată la vârsta măritişului, primeşte o carte poştală cu versuri de dragoste de la fiul dascălului din sat, dar Vitoria nu acceptă ideea relaţiei dintre cei doi tineri, căci nu dorea ca fiica ei să‑şi schimbe starea socială, modul de viaţă. Cu toate acestea, femeia oierului are un vis rău, îşi vede bărbatul „călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.”.

II

Se produce un alt semn prevestitor, de plecare: „Vitoria privi cu uimire la cocoşul cel mare, porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag. Inima‑i bătu nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar cocoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu piscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur.”. În plus, se schimbă vremea, cad primii fulgi şi femeia „Privi în juru‑i cu obrazul deodată împietrit şi văzu totul rece şi umed sub zloată.”.

La masă, îngândurată din pricina întârzierii soţului, Vitoria Lipan găseşte totuşi cu cale să‑şi certe părinteşte fiica – „Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de‑acu înainte supărările vieţii. Mănâncă şi mai ales nu te gândi la lunganul acela al dascălului. Are un nas, drept după porecla care li s‑a dat tuturor din neamul dascălului. Ochii mititei şi nasurile topor. Când îl văd că se mai desmiardă cu cântece şi cu vorbe delicate pe‑acolo de prin străinătăţi, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine, domnişoară, să‑ţi vezi de rânduielile tale de fată mare, să‑ţi baţi şi să‑ţi scuturi perinile şi lăicerele de zestre, căci, în câşlegile ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi un român aşezat, cu casă nouă în sat şi cu oi în munte, să i te dau şi să scap de tine.”

III

Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să aştepte, căci el crede că soţul ei întârzie dintr‑o pricină oarecare, un picior scrântit sau vreun necaz cu autorităţile dar femeia spune că Nechifor „Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la salaşul lui. Ştie că‑l doresc şi nici eu nu i‑am fost urâtă.”.

Sub dictarea Vitoriei, părintele îi scrie lui Gheorghiţă, băiatul celor doi soţi, cerându‑i să lase pe baciul Alexa cu oile la Jijia, unde le adăpostiseră pentru iernat, şi să vină de sărbători acasă, dacă nu soseşte până atunci tatăl său acolo, cum îi era obiceiul, „căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur barbat la gospodărie.”, încheie mama scrisoarea.

IV

Soţia încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea satului, convinsă fiind că bătrâna îl are în slujba ei „pe cel cu nume urât”, ascuns poate în căţeluşa vrăjitoarei. Bătrâna îi ghiceşte în cărţi: „una cu ochi verzi şi cu sprâncene îmbinate” îl reţine lângă ea pe bărbatul care se complace în chefuri („El acolo‑i ca un fecior de crai. Ia galbănu‑n gură şi‑l stupeşte tocma între lăutari.”), dar Vitoria nu prea crede.

V

Revenit acasă de la bălţile Jijiei, „Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat ş‑avea ochii ei. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi văzuse. […] Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să‑i înfiereze mustăcioara.”, constată mama, care spune fiului că nu crede în varianta babei Maranda („am înţeles că demonul acela, dacă‑l are, e un prost. Ori îi prost, ori n‑are nici o putere, de‑o lasă pe dânsa amărâtă, calică şi lipsită de toate.”). Deşi îşi pusese nădejdea în flăcău, dorind să‑l trimită singur în căutarea tatălui, în cursul discuţiei lor „Îl văzu sfios şi nesigur, când ea era plină de gânduri, de patimă şi durere. […] Asta era o mare mâhnire. Poate se aştepta la dânsa. Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze.”.

Încep sărbătorile de iarnă; „Izolate de lumea din văi, [constată naratorul] rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”, însă Vitoria Lipan „se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca‑n tinereţă. S‑ar fi cuvenit să‑i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieşi, nopţilor şi greierului de vară.”.

În ziua de Bobotează, a şaptea vinere de post, dintre cele douăsprezece hotărâte sieşi de Vitoria înainte de a accepta că soţul ei nu se mai întoarce, femeia împreună cu fiul ei merg la mănăstirea Bistriţa, spre a se ruga icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Ana şi a cere sfat părintelui stareţ Visarion, care o trimite la stăpânire, pe lângă speranţa în ajutorul divin.

Înainte de a porni însă Gheorghiţă, care în mintea lui regreta despărţirea de copilărie („se gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stăpânire în munte cât a fost copil. Pârâul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sara, când învăluie focul limbi sub sprânceana pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii.”) este avertizat de mama lui: „Înţelege că jucăriile au stat. De‑acu trebuie să te arăţi barbat. Eu n‑am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.”

VI

La Piatra Neamţ, Vitoria se adresează prefectului, care o admiră („Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”). După ce îşi spune păsul, este sfătuită să întocmească o jalbă, dar ea nu crede că‑i va fi folositoare, dacă soţul ei a fost ucis, căci „Într‑aşa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leşul mortului, dacă nu e lumină de sus care să arate.”, gândea Vitoria.

După întoarcerea în sat, Vitoria comunică părintelui Daniil hotărârea ei de a porni în căutarea soţului, acompaniată de Gheorghiţă („eu duc spre soţul meu flăcău mândru şi voinic. Asta‑i dragostea noastră din tinereţă pe care i‑am păstrat‑o ca pe un ban bun.”) iar Minodora va fi lăsată la mănăstirea Văratec, unde mătuşa Vitoriei este călugăriţă, pe 27 februarie, într‑o zi de luni.

VII

Înainte de plecare, Vitoria a luat sfânta împărtăşanie, dar „Nimeni, dintre poporănii de faţă nu cunoştea înţelesul acelei împărtăşanii. Se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu‑i neclintit.”.

Pentru a avea banii necesari, vinde domnului David, crâşmar, hangiu şi negustor evreu din Călugăreni, cunoscut de Nechifor, chemat de domnul Iordan, crâşmarul din sat, în acest scop, piei de miei şi brânză, cu treizeci şi opt de mii de lei. Lucrurile mai valoroase din casă sunt lăsate la părintele Daniil, iar vitele din gospodărie în grija argatului, Mitrea.

A doua zi, vineri, 10 martie, călare, mama şi fiul vor porni la drum, împreună cu domnul David (acesta se mărturisise înainte domnului Iordan: „dacă n‑aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n‑ar avea soţ, într‑o săptămână aş face o nuntă. M‑ar cununa părintele Daniil.”). Pe lângă cele necesare drumului, Vitoria a luat cu sine şi o puşcă a soţului ei iar Gheorghiţă un baltag, făurit la cererea femeii şi blagoslovit de preot.

VIII

În drumul lor spre Bicaz, unde vor face popas, domnul David află de la Vitoria scopul drumului ei şi o încurajează în ideea că Nechifor nu este totuşi mort, iar dacă ar fi îl va găsi, căci, spune el, „toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle, şi leş să nu iasă la lumină? Se duc hultanii şi corbii ş‑arată unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă‑i înecat. Dacă‑i într‑o fântână vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într‑însa. Dacă‑i îngropat, se duce lupul şi scurmă.”.

În popasul de la hanul lui Donea din Bicaz, despre Nechifor Lipan cei trei află că „‑Era om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după gustul lui.” şi că trecuse pe acolo către Dorna, dar hangiul nu l‑a văzut revenind. Pentru a nu trezi bănuieli, domnul David spuse că îl caută din pricina unei datorii către femeie, fără a o arăta drept soţie a oierului.

Plecând din Bicaz, Vitoria şi Gheorghiţă vor găzdui acasă la Domnul David în „Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, [unde gazda] îşi avea aşezare, în dosul unei dugheniţi ş‑a unei crâşme”; se discută despre firea celui dispărut, despre faptul că era „cu harţag la chef”, prilej pentru Vitoria de a preciza: „Mie mi‑era drag când îl vedeam aşa, cu mare coraj. Nu‑i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra pe când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne‑au ieşit înainte oameni mânjiţi cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr‑o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi‑a lepădat din cap căciula, şi‑a scuturat pletele ş‑a înhăţat baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s‑au dus.”. Apoi soţia domnului David îi informează că în toamnă, fiind ea singură acasă, Nechifor stătuse puţin la ei şi plecase apoi neînsoţit spre Dorna, cu bani mulţi asupră‑şi.

Pentru că soţia jidovului mărturisise a‑i fi plăcut de omul ei, pe Vitoria o năpădesc amintiri legate de micile lui infidelităţi dar îl iartă, ştiind că rămăsese marea lui iubire: „Înţelegea ea într‑o privinţă că, pentru un bărbat ca dânsul, acelea‑s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într‑însa o putere ş‑o taină, pe care Lipan nu era în stare să le deslege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.”.

Vitoria şi Gheorghiţă îşi vor continua drumul dar „Când au intrat în sat la Fărcaşa, deodată s‑a prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri şi vârtejuri de ninsoare. Când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ.”, astfel încât Vitoria va socoti că au semn divin spre a opri acolo.

IX

În Fărcaşa, moş Pricop, lângă a cărui casă cei doi călători opriseră pentru a vedea cum doi gălăţeni care îi momesc pe săteni cu jocul de zaruri spre a lua bani de la ei sunt cercetaţi şi arestaţi de subprefectul Anastase Balmez aflat prin acele locuri în campanie electorală, se arată a fi extrem de supărat dacă străinii nu‑i cinstesc ospeţia: „Trebuie să baţi la uşă [spune acesta Vitoriei] şi să strigi la babă să‑ţi deie drumu. Să deschidă grajdul pentru cai să le puie fân sub bot. Să v‑aduceţi în casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâne uscată ş‑un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu‑mi faceţi mie ruşine să staţi sub păretele meu. Şi caii să‑i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi potcovar, iar potcoavele nu le pot bate decât măni dimineaţă. Astăzi e sfânta duminică.”.

De la moş Pricop, Vitoria află că soţul ei oprise acolo spre a‑şi potcovi calul („omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu‑i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi.”), cinstind cu bătrânul un pahar de rachiu, din care „lepădă o picătură” pe jos, ca întru pomenirea morţilor.

X

Naratorul afirmă, rezumând faptele, că „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi‑n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi‑n arşiţile lor de cuptor, plăcându‑le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu‑se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samăstau ei în faţa soareluic‑o inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum Lipsea. Aşa au întâmpinat‑o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop.”.

Astfel, în Borca, Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc un botez – femeia oierului a trebuit „să descalece, să intre la lehuză şi să‑i puie rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahar şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei.”; ceva mai departe, pe gheaţa de pe apa Bistriţei, îi opreşte un alai de nuntaşi, care „Au întins plosca ş‑au ridicat pistoalele. Ori beau [zic aceştia] în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.”. Iar ei se conformează.

Ajunşi în Vatra Dornei, Vitoria află „la o canţelarie”, de la slujbaşul de acolo, care îşi consultase în acest scop registrele, că Nechifor cumpărase, în noiembrie, trei sute de oi. Din acestea vânduse, spune slujbaşul, o sută de oi altor doi gospodari, care nu avuseseră de unde să mai cumpere. Şi plecase împreună cu ei şi cu toate cele trei sute de oi către Neagra, drum pe care îl apucă şi Vitoria, în timp ce vremea se strică din nou, după ce se arătaseră semne de împrimăvărare.

XI

„La marginea celei din urmă Dorne”, ieşind din sat, Vitoriei Lipan îi spune domnul Macovei, crâşmarul întrebat, că soţul ei trecuse pe acolo „Cătră Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril”, împreună cu doi ciobani, dintre care „Unul era mai puţintel la trupşi negricios ca mine. Celălalt, mai vonic decât toţi şi râdea des şi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea şi bea.”. Cel cu căciulă brumărie, Nechifor Lipan, „a avut gust să‑i facă părintele o cetanie şi‑o aghiazmă şi să‑i stropească oile.”, lucru care i‑a plăcut crâşmarului, ca şi faptul că acelaşi cioban nu uitase să‑şi hrănească câinele, cu mâna sa.

Pe drum, Gheorghiţă dă semne de maturizare („Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă.”), iar mama îi readuce aminte rostul său („Mănâncă zdravăn şi te întăreşte, nu atât pentru tine, cât pentru baltag.”). Iar „urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stânge; dar pe urmă apărea mai încolo.”, până în satul Sabasa, lângă muntele Stânişoara, cel de pe care se vede apa Moldovei, urcat de Vitoria şi Gheorghiţă sub călăuzirea lui Neculăieş, copilul dat pentru aceasta de domnul Toma, cârciumar în Sabasa. Până în Sabasa deoarece la crâşma domnului Iorgu Vasiliu ajunseseră doar doi ciobani, niciunul fiind Nechifor Lipan; drept consecinţă, Vitoriei „În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha trebuia să găsească ea cheia adevărului.”, mai ales că vântul a stat („Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el.”), dând astfel semn, din partea Sfintei Ana.

XII

De la domnul Iorgu Vasiliu, Vitoria ştie că ciobanul voinic şi cu buza de sus despicată se numeşte Calistrat Bogza iar de la soţia domnului Vasiliu, cucoana Maria, că ciobanul mic de statură este Ilie Cuţui şi că ambii locuiesc în satul Doi Meri. Despre cei doi ciobani şi mai ales despre soţiile lor, cucoana Maria vădeşte o părere foarte proastă întrucât „s‑au umflat şi s‑au lăţit ca broaştele în tău.” de când „Le‑a căzut din cer avere.”.

Spre indignarea domnului Vasiliu („D‑apoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de cine ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care toată lumea îi ştie de treabă şi la locul lor? Averea pe care o au e câştigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască? Asta o fac hoţii de drumul mare, iar nu nişte gospodari din Suha.”) arătată celor două femei, Vitoria şi soţia cârciumarului pun la cale un plan pentru atragerea în capcană a presupuşilor vinovaţi de moartea lui Nechifor Lipan. Mai întâi vor fi chemaţi la primărie „pentru o chestie mare care‑i în interesul lor.”, dă sfat cucoana Maria, unde „– Or ieşi la întrebare ş‑om vedea ce‑or spune. Ş‑apoi, după asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.”, adică a soţiilor lor, îşi prezintă în continuare strategia negustoreasa.

Acolo, Vitoria Lipan va juca rolul unei femei speriate de situaţie şi necăjite, care încearcă prin întrebări timide să dea de urma soţului ei, despre care nu ştie ce s‑a făcut, dar strecoară totodată şi aluzii referitoare la posibila crimă, în dialogul cu cei doi însoţitori ai lui Nechifor Lipan: atunci când Bogza sugerează că soţul ei ar fi părăsit‑o pentru o altă femeie („Să nu fie săturat el de vechi, şi să fi căutat nou.”), Vitoria răspunde prin „numai să nu fie cea cu dinţii rânjiţi.”, adică moartea. După confruntare, îşi vede soţul întors către ea cu faţa, în timp ce se îndepărta în întunecime, şi vorbind lămurit, dar numai pentru urechile ei.

Revenită în Sabasa, Vitoria merge împreună cu domnul Toma, cârciumarul de acolo, prin sat, privind atentă peste gardurile unor case până când într‑o gospodărie îl descoperă pe Lupu; „Cunoscând‑o, câinele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se aşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care‑l mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi‑n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit.”.

XIII

„În gândul acesta care‑i venise dintr‑o dată, să caute cânele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde‑i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi‑i dădea îndemnuri. Era ş‑o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta îngenunchiată.”.

Toate acestea le credea femeia împreună cu o altă convingere a ei, fatalistă: „dacă i‑a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n‑o poate înlătura, Dumnezeu, prin sfânta de la Bistriţa, a adus‑o pe dânsa, Vitoria, pe căi ocolite, tocmai unde trebuia ca să‑şi găsească pe cel drag, să‑l ridice din locul pieirii şi să‑l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute.”.

Între timp, în Suha se ivesc bănuieli despre o posibilă vinovăţie a lui Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, ale căror neveste devin neliniştite şi încearcă să înlăture bănuielile ce planează asupra soţilor lor, în convorbiri separate cu soţia hangiului din Suha, cucoana Maria, află Vitoria Lipan de la aceasta.

A doua zi după acea discuţie cu prietena sa de la han, Vitoria porneşte din nou peste munte; apar ghioceii şi „Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie, dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care‑i ţinea în degete şi care pieriseră.”. Pe cale, Lupu dă semne de nelinişte, „Deodată se repezi asupra cailor, lătrând şi încercând să‑i încleşteze de boturi.”, pentru a‑şi conduce stăpânii la locul din prăpastia de lângă drum unde se aflau rămăşiţele pământeşti ale lui Nechifor Lipan: „Oase risipite, cu zgârciuri umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai încolo.”. Iar craniul omului purta urmă de baltag.

XIV

Lângă ce mai rămăsese din tatăl său, „Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acum înţelegea că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte.”, pe când mama observă cu atenţie locul, „aşa de strâmt, aşa de singuratic, aşa de dosit. Numai soarele îl ajungea şi‑l bătea în plin. Nu suia la nici o potecă; n‑avea nici un fel de legătură în curmeziş cu vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca‑ntr‑o fântână, lovit şi brâncit de mâna duşmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă privelişte.”, constatând totodată că „Avea în ea o putere nouă, care‑i răzbea în toate mişcările şi în priviri.”.

Gheorghiţă rămâne să vegheze (simţind cum „Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii; viaţa tainică îşi întindea iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.”), în timp ce Vitoria merge în sat după ajutoare, făcând apoi cele de cuviinţă pentru privegherea mortului până au să vină reprezentanţii „stăpânirii” spre a constata crima.

A treia zi soseşte subprefectul Anastase Balmez, constată moartea violentă şi o ascultă pe Vitoria Lipan, care îi sugerează să întrebe ciobanii care i‑au ajutat pe Bogza şi Cuţui să aducă oile de la Dorna dacă ştiu de vânzarea de oi.

XV

În timpul interogatoriului la care îi supune, în Suha, pe Bogza şi Cuţui, subprefectul primeşte răspunsurile date Vitoriei în timpul discuţiei cu ei de la primărie: „Eu de moartea acelui oier nu pot pentru ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât atât, cum că eu şi Cuţui ne‑am despărţit de el când am ajuns în vârful Stânişoarei. Atuncea, când a văzut el cât drum mai are până la apa Moldovei şi pe urmă până la apa Prutului, s‑a lehămetuit şi s‑a hotărât să se lese de turma sa. Am eu destule oi – zice – la apa Jijiei. Daţi‑mi câştig ca şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care le‑am făcut, şi duceţi‑vă sănătoşi.”, dă falsă mărturie Calistrat Bogza.

La acel interogatoriu asistase şi Vitoria Lipan, prefăcându‑se a crede în cele spuse de foştii tovarăşi ai soţului ei dar strecurând totodată indicii pentru descoperirea adevărului – dacă s‑a făcut vânzare de oi, atunci, conform obiceiului ciobanilor, trebuia să existe un martor, sau măcar chitanţă, lucru pe care Bogza şi Cuţui nu‑l puteau dovedi.

Acolo invită pe subprefect şi pe cei doi ciobani la înmormântare, în cimitirul din Sabasa, după care îşi mărturiseşte soţiei domnului Vasiliu hotărârea de a continua întru descoperirea adevărului şi durerea: „Trebuie să iasă împotriva duşmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ş‑atuncea doresc să‑l văd zbătându‑se cum s‑a zbătut omul meu în râpă. […] Căci eu, dragă cucoană Marie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş‑am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de‑acum îmi mai rămân puţine zile, cu nor.”.

La înmormântare, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui păşesc departe unul de altul, cel dintâi fiind „ca într‑o fierbinteală bolnavă”, în timp ce căuta să vadă dacă pe craniul decedatului se văd urme de lovitură de baltag; Vitoria, după ce şi‑a strigat cu ţipăt cumplit durerea, „s‑a întors mai liniştită şi a zvârlit şi ea asupra soţului un pumn de ţărână.”.

XVI

În timpul mesei de după înmormântare, Vitoria Lipan îi cere lui Calistrat Bogza să‑i dea baltagul său lui Gheorghiţă pentru a‑l vedea, căci al flăcăului este la fel, cu menţiunea că al ciobanului de la Doi Meri „e mai vechi şi ştie mai multe.”, şi îl trece, râzând, fiului ei, pentru ca presupunând legătura cu acel obiect să spună istoria uciderii soţului ei, ca şi cum ar fi fost martoră, căci „Mi‑a spus Lipan cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă.”, îşi motivează femeia informaţiile date: „Avea cu el cânele. Şi se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s‑arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, şi‑şi ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era în vreme de asfinţit. […] Când cel din deal a făcut semn, adică să n‑aibă nici o grijă, că locu‑i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi‑a tras de la subsuoara stângă baltagul şi, păşind ferit cu opincile pa carare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i‑a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi.”.

Ascultând aluziile femeii, Calistrat Bogza se înfurie, căci se simţea învinuit („Destul! răcni omul, destul!”), se repede asupra lui Gheorghiţă spre a‑şi lua baltagul înapoi dar acesta îl loveşte cu arma în frunte şi dă drumul câinelui, care îl muşcă de beregată; deoarece simte că va muri, ciobanul recunoaşte crima şi îşi cere iertare Vitoriei şi lui Gheorghiţă, primind ca răspuns din partea ei un „– Dumnezeu să te ierte”, pe când, prins de jandarmi, celălalt vinovat mărturiseşte şi el crima.

Liniştită, în finalul romanului Vitoria îi spune fiului ce vor face în continuare: plătesc ce trebuie, vor pleca să îşi recupereze turma furată, vor face parastasele cuvenite mortului „Ş‑apoi după aceea ne‑om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă câte‑am lăsat. Iar pe soră‑ta să ştii că nici c‑un chip nu mă pot învoi ca s‑o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.”.