• Opera sadoveniană reprezintă epopeea noastră naţională, o mărturisire artistică a unui mod de a gândi şi de a simţi. Venind din folclor, din Neculce şi Creangă, Sadoveanu este un scriitor de tip rapsodic, un evocator, un temperament liric, un povestitor care îşi proiectează în mit, în legendă, propria viziune, personajele, aventurile lor epice, spaţiul şi timpul. Totul la Sadoveanu capătă această perspecctivă mitică, scriitor având întotdeauna nostalgia originilor, aunui model arhetipal.

• Proza românească se îmbogăţeşte cu un nou univers artistic şi uman, cu un nou timbru, inconfundabil, sadovenian, ce devine un punct de referinţă al literaturii noastre.

• Pornind de la balada Mioriţa, Sadoveanu reface, în romanul său Baltagul, prin destinul Vitoriei Lipan, o veche civilizaţie păstorească, o lume arhaică, milenară, în care „toate urmau ca pe vreamea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră...”.

• Spaţiul este unul izolat, închis, cuprins între regiunea Tarcăului şi cel al Dornelor, un spaţiu real, dar şi fictiv, ca şi timpul. Timpul are mereu o dublă natură: concretă, istorică – acţiunea se petrece în 1924- , dar şi mitică, totul proiectându-se pe un fundal temporal arhaic, milenar.

• Ritmul vieţii păstoreşti este fixat de marile mişcări ale transhumanţei. Totul se înscrie într-o anume ciclicitate organică.

• Structura romanului a fost comparată de Ion Dodu Bălan cu cea a Odiseii lui Homer. Firul epic este reprezentat de călătoria anevoioasă a Vitoriei Lipan, în căutarea soţului ei. Criticul Constantin Ciopraga identifică în roman structura mitului marii călătorii, motivul drumului şi al căutării. El stabileşte trei momente epice: aşteptarea – convingerea treptată că Nechifor Lipan a fost ucis, căutarea şi aflarea adevărului, respectiv îndeplinirea dublei datorii faţă de spiritul celui mort şi datina înmormântării.

• Mitul şi realul, sacrul şi profanul interferează, la hotarul lor aflându-se Vitoria, un personaj ce primeşte o măreţie tragică. Elementele mitice se subsumează dramei personajului feminin – adevărul pe care îl caută Vitoria este cerut deopotrivă de dragostea ei pentru Nechifor şi de nevoia de dreptate. Este un adevăr al ei, dar şi al lumii în care trăieşte. În acţiunea ei, Vitoria pune „spirit de sacrificiu, aplicaţii de detectiv, pe acest drum al răzbunării manifestă o luciditate excesivă.” Ea este eroina unei epopei, rescriind mitul egiptean al Zeiţei Isis, pornită în căutarea lui Osiris. Este „o Antigonă tragică”, „un Hamlet feminin”, care se substituie autorităţii oficiale. Dar, de la Antigona supusă fatalităţii, Vitoria devine „un exponent al speţei, de o luciditate excesivă.”

• Există în roman o situaţie arhetipală, un model al începuturilor; moartea e călătorie şi mortul e marele călător, pribeagul. Vitoria parcurge un drum sacru, simbolic, al sinelui. La începutul călătoriei, Vitori şi fiul său sunt însoţiţi de cârciumarul David, „om trimis”, el fiind cel care îşi dă seama că pelerinajul justiţiar trebuie să urmeze un traseu labirintic: „Vra să zică, dumneata ai pornit cu gând să întârziii, să cauţi, să umbli cotind.” Primul nod al firului labirintic este la Bicaz, unde hangiul îşi aminteşte de Nechifor. Urmele sun găsite şi la Călugăreni, apoi la Fărcaşa. Drumul morţii se confundă cu viaţa: la Borca apare o cumetrie, iar la Cruci o nuntă. Firul se reînnoadă la Vatra Dornei. Se vorbeşte despre trei ciobani, iar chipul unuia rămâne viu, deoarece are buza despicată, detaliu ce sugerează natura malefică a personajului. Vitoria a suit un drum şerpuit, săpat în stâncă., iar după popasul de la Crucea Talienilor ajunge în satul Suha. Labirintul, cu drumurile lui şerpuite, reprezintă Regatul Morţii, linia şerpuitoare amintind de de curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă. Vitoria porneşte în căutarea soţului din interior, din întuneric, pentru a ajunge la lumină: „Fiinţa ei începe să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumina.”

Numele labirintului vine de la gregescul labrys, secure cu două tăişuri, deci baltag. Baltagul e o armă cu două tăişuri, fiind un simbol al vieţii şi al morţii. Drumul eroilor se desfăşoară de la răsăritul la apusul soarelui. Privirea lor este mereu aţintită spre soare. Traseul lor reprezintă simbolic drumul soarelui; el are o funcţie sacrală, fiind un itinerar cosmic. Adesea, labirintul are în centrul său un monstru. Calistrat Bogza, poreclit iepure, are acest rol al monstrului, în mitologia românească iepurele fiind un vestitor al morţii.

•  Lovitura cu baltagul simbolizează răpunerea răului, punct culminant al unui drum iniţiatic, necesar trecerii de la vârsta liberă, neangajată, a tinereţii, la cea responsabilă, a maturităţii. În maturizarea sa, Gheorghiţă e calăuzit, cu multă răbdare dar şi asprime, de către Vitoria, ea obligându-şi fiul să-şi stăpânească oboseala, foamea, nesiguranţa, frica, învăţându-l să descifreze adevărul din vorbele oamenilor şi din semnele naturii, sş acţioneze cu hotărâre.

• Restabilirea coerenţei lumii distruse de crimă este sensul cel mai profund al romanului. Echilibrul existenţial trebuie restabilit, cel dispărut trebuie repus în drepturile sale, prin încadrarea în ordinea cosmică. Astfel, ritualul înmormântării are o funcţie integratoare.

Tag-uri : baltagul de mihail sadoveanu, mihail sadoveanu baltagul, baltagul, rezumat baltagul, baltagul rezumat, baltagul de mihail sadoveanu, mihail sadoveanu baltagul, baltagul, rezumat baltagul, baltagul rezumat.