Opera lui Ion Creangă s-a statornicit în literatură ca unul dintre cele mai rezistente momente ale prozei artistice româneşti durabile, tocmai pentru că a reuşit să prindă în ea sensul vieţii, substanţa sufletului românesc, vigoarea realistă. Opera sa devine „o simbioză organică a optimismului şi umanismului structural al poporului, o îmbinare între valoarea limbii şi ficţiunea populară.”

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb prelucrează elemente specifice unei creaţii folclorice, respectând exigenţele speciei literare pe care o reprezintă. Structura epică se supune unor stereotipii-formule tipice-, episoadele se înlănţuie armonios într-un tot unitar. Permanent fabulosul se împleteşte cu realul, conflictul constă în lupta Binelui cu Răul, spaţiul şi timpul sunt nedeterminate, iar protagonistul este construit după schema narativă a iniţierii. Criticul literar George Călinescu vorbeşte în lucrarea sa Estetica basmului despre existenţa a trei planuri în structura oricărui basm; astfel, primul plan este realist, el cuprinzând problemele cele mai acute ale vieţii individuale, ale familiei, ale societăţii; al doilea plan este cel simbolic; el se impune conştiinţei prin sugestii, iar cel de-al treilea plan este cel didactic, tolerabil când e absorbit în fapte fără nicio intervenţie discursivă.

La nivelul textului, basmul cult are unicitatea proprie literaturii scrise, fiind marcat de personalitatea creatoare a scriitorului. Acesta interpretează creator reperele basmului în funcţie de viziunea sa artistică. Creangă a povestit basmele în aceeaşi limbă vie a poporului, folosind expresii şi ziceri tipice, care adună în ele modele de gândire şi înţelepciune populară.

Urmărind relaţia basm popular-basm cult, se observă câteva elemente care le apropie în mod evident. Acţiunea se desfăşoară în funcţie de un model structural stereotip, momentele subiectului respectând cronologia faptelor şi ordonându-se gradat. Se observă la Creangă grija pentru armonia compoziţiei; totul este echilibrat, naraţiunea urmează schema basmului popular, acţiunile tipice, momentele subiectului, motivele tradiţionale, dar pentru basmul cult este importantă capacitatea scriitorului de a realiza o construcţie perfect închegată, într-o manieră proprie.

Astfel, lipsa moştenitorul la tron-motiv tradiţional- se constituie în intriga basmului, elementul care distruge starea de echilibru iniţial. Urmează căutarea eroului; craiul îi supune pe fiii săi unei probe, iar conform structurii formale a basmului, reuşeşte mezinul; el este curajos, dar primeşte şi ajutorul Sfintei Duminici. Proba constă în trecerea unui pod şi înfruntarea tatălui deghizat în urs. Podul reprezintă în plan simbolic limita lumii cunoscute-împărăţia tatălui său- şi punctul iniţial al unui spaţiu necunoscut. Acum fiul de crai primeşte sfatul de a se feri de omul spân şi omul roş, interdicţia fiind un element specific basmului. Tânărul porneşte la drum, dar naivitatea îşi spune cuvântul. Rătăcit în pădurea-labirint, încalcă sfatul părintesc. Lipsit de experienţă, fiul craiului este transformat, prin vicleşug, în slugă, primind numele de Harap-Alb. Ajuns la Curtea împăratului Verde, este supus unor grele încercări, care îl ajută,  însă, în procesul maturizării. Basmul apare ca un mic „roman de aventuri cu subiect fabulos” care urmăreşte tocmai formarea unei personalităţi. Încercările reprezintă adevărate probe ale iniţierii. Harap-Alb trebuie să aducă salatele din Grădina ursului, pietrele preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata împăratuluio Roş. Ultima probă presupune o altă serie de probe, constituite ca un basm în interiorul basmului iniţial. Parcurgerea cu succes a probelor se datorează intervenţiei personajului iniţiator-Sfânta Duminică- şi a personajelor adjuvante- calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă. Refacerea achilibrului constă în dezvăluirea identităţii reale a protagonistului şi pedepsirea Spânului. Prin moartea simbolică din final, eroul va trece într-o altă etapă existenţială. Motivul învierii este urmat de motivul nunţii, prin care se confirmă maturizarea lui Harap-Alb.   

Încheierea basmului păstrează formula finală, care are rolul de a-l readuce pe cititor din lumea fabulosului – „şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă”- în lumea realului – „iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.”

În spiritul oricărui basm popular, şi textul lui Creangă fixează în incipit, prin formula iniţială, coordonatele spaţio-temporale. Dar, spre deosebire de basmele populare, în care formula introductivă se compune din trei termeni, unul care sugerează existenţa – „a fost odată”-, altul care o neagă – „ca niciodată”, aici intrarea în fabulos se face ex abrupto: „Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori...” Contopirea realului cu fabulosul se realizează încă din incipit, deoarece naratorul inovează formula iniţială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva.

Formulele mediane, „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mul mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta, menţinând interesul cititorilor.

Vorbind despre diferenţele dintre basmul lui Creangă şi basmul popular, ele ies în evidenţă urmărind cinci aspecte: arta naraţiunii, particularităţile fantasticului, modul de construcţie a personajului, umorul şi limbajul.

De la început se poate observa faptul că basmul lui Creangă are un ritm mai rapid. Naratorul elimină explicaţiile inutile, nu întârzie în descriere, nuanţând textul prin introducerea vreunui proverb. În general, el lasă frâu liber întâmplărilor, surprinzându-şi cititorul cu năvala lor. Totuşi Creangă reuşeşte să individualizeze acţiunile şi personajele; unele amănunte, detalii sugestive, îndreaptă atenţia nu numai asupra peripeţiilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale personajelor. Astfel, scena în care feciorii craiului, supuşi unei probe a curajului, se dovedesc fricoşi scoate în evidenţă mai ales suferinţele unui tată dezamăgit: „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?”

O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a dramatiza acţiunea prin dialog. Dialogul are o funcţie dublă; prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Astfel, basmul se înrudeşte cu spectacolul teatral, dialogul dinamizând scenele. Creangă a ştiut „să zugrăvească cu artă scene în care figurează mai mulţi actori”, povestitorul devenind la rândul lui actor, spectator, regizor sau martor. Dramaticul se întemeiază pe mişcare, pe ritmul vioi, iar personajele se definesc prin ceea ce spun şi cum spun. „Creangă nu dă naraţiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topeşte naraţiunea în dialog...ceea ce îi dă putinţa să intre în psihologia lor, să îi arate cum gândesc şi cum simt, cum ezită şi cum se hotărăsc.” (Tudor Vianu)

La nivelul discursului narativ, basmul cult primeşte o coloratură subiectivă, prin alternanţa persoanei a III-a cu persoana I şi a II-a, în formulări de tipul: „Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog s-o ascultaţi!”

Diferenţe apar nu doar la nivelul artei narative, a modului de realizare a personajelor, ci şi la nivelul realizării fantasticului. Particularizarea fantasticului se realizează prin atribuirea eroilor a unui comportament, a unor gesturi, mentalităţi şi limbaj care amintesc de personajele din opera Amintiri din copilărie. Fantasticul este umanizat, iar în cadrul lui se construiesc tipuri diferenţiate fizic şi moral, a căror viaţă se desfăşoară conform unor deprinderi şi obiceiuri specifice familiei ţărăneşti. „Vestiţii năzdrăvani: Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, şi Gerilă şi Setilă sunt flăcăi şugubeţi şi ai dracului ca dascălii Mogorogea, Trăsnea şi ceilalţi din Amintiri.” (G. Ibrăileanu). Realismul poveştilor lui Creangă îl plasează definitiv în categoria scriitorilor culţi. Există în text un plan de suprafaţă, fabulos – gâzele, Sfânta Duminică- şi un plan de adâncime. Relaţiile din familia împărătească se aseamănă cu cele din casa ţărănească. Craiul are atitudinea şi vorba unui gospodar din Humuleşti:”- Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru.” Mezinul „se olecăie” şi se supără ca un băiat oarecare din Amintiri. Sfânta Duminică are o mentalitate şi o exprimare populară. Împăratul Roş e un hapsân „primitor şi darnic la spatele altora.” Cei cinci „monştri blânzi” sunt nişte ţărani hâtri care fac „haz de necaz”, foarte comunicativi şi prietenoşi, întruchipând tipologii umane ridiculizate.

Mai mult, Harap-Alb este lipsit de orice putere supranaturală. El trece de încercările la care este supus cu ajutorul altor personaje, calitatea sa esnţială fiind bunătatea, specific umană.

La nivelul espresiei artistice, textul se evidenţiază prin Umor şi oralitatea stilului. Nota comică este dată de veselia provocată prin exprimări poznaşe – „să trăiscă trei zile cu cea de alaltăieri”- , ironia – craiul îşi mustră fiii care umblă de „frunza frăsinelului”-, porecle şi apelative caricaturale, diminutive cu valoare augmentativă – „buzişoare”, „băuturică”, expresii şi vorbe de duh – „la plăcinte înainte/ la război înapoi”.

Limbajul este specific operelor lui Creangă, reliefându-se printr-o originalitate verbală creată de un vocabular specific – „stă oleacă şi se sfătuieşte cu gândul”, exprimarea locuţională – „mort-copt”-, limbajul afectiv – „mi ţi-o înşfacă”- şi oralitatea stilului. Oralitatea stilului este o constantă a operei lui Creangă, fiind dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui auditoriu imaginar. Modalităţile de realizare sunt variate, în text regăsindu-se structuri lingvistice specifice limbii vorbite, cuvinte şi expresii populare, regionalisme – „farmazoană”, „arzuliu” „a mâna porcii la jir”-, versuri populare sau fraze ritmate, proverbe şi zicători – „cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”-, expresii onomatopeice – „Zbââr!”, „teleap-teleap”-, exclamaţii, interogaţii, formule de adresare directă.

Întrunind toate caracteristicile speciei şi aducând multe elemente de originalitate, dintre care se remarcă umanizarea fantasticului şi prezenţa umorului, opera lui Creangă, Povestea lui Harap-Alb, este un basm cult.

Tag-uri : harap alb basm cult, harap alb de ion creanga, basmul cult harap alb, basm cult harap alb, harap alb basm cult, harap alb de ion creanga, basmul cult harap alb, basm cult harap alb.