AL
DOILEA RaZBOI MONDIAL
IN EUROPA
Introducere
Al
doilea Razboi Mondial, un conflict militar global, care în termeni
de distrugeri materiale si pierderi de vieti omenesti a fost cel mai
devastator razboi din istoria omenirii. A început în 1939
ca un conflict european între Germania si coalitia anglo-franceza
dar mai târziu s-a extins cuprinzând aproape toate natiunile
lumii. S-a sfârsit în 1945, lasând în urma o
noua ordine mondiala dominata de Statele Unite si URSS.
Mai mult decât orice alt razboi înaintea lui, al doilea
Razboi Mondial a implicat folosirea întregilor resurse economice
si umane ale tarilor participante, neputinta distingerii dintre tarile
combatante si cele necombatante si expansiunea câmpului de lupta
pâna la includerea tuturor teritoriilor inamice. Cea mai importanta
pentru rezultatul razboiului a fost capacitatea industriala si demografica.
În ultimele stagii ale razboiului, s-au introdus doua arme complect
noi si anume racheta cu raza lunga de actiune si bomba atomica. Totusi,
în mare, razboiul s-a purtat cu aceleasi arme poate putin îmbunatatite
ca si în primul Razboi Mondial. Cel mai mare pas înainte,
în domeniul armelor, au fost tancurile si aviatia.
Lumea
dupa primul razboi mondial
Trei
mari puteri ale lumii nu au fost satisfacute de rezultatul primului
razboi. Germaniei, principalul stat înfrânt, nu-i conveneau
pierderile teritoriale si reparatiile de razboi care i-au fost impuse
în urma tratatului de la Versailles. Italia, una dintre tarile
victorioase considera ca teritoriile câsigate erau departe de
a fi suficiente pentru ca nu acopereau costul razboiului, sau nu-i satisfaceau
ambitiile. Japonia, tot o tara victorioasa era nemultumita de nereusita
sa în câstigarea controlului asupra Chinei.
Cauzele
razboiului
Franta,
Regatul Unit si Statele Unite si-au atins obiectivele de dupa razboi.
Au redus Germania din punct de vedere militar aproape la zero, si au
reorganizat Europa si lumea dupa cum li s-a parut potrivit.
Pe parcursul anilor 20 s-au facut multe tentative de a realiza o pace
stabila. Prima dintre ele a fost înfiintarea în 1920 a Societatii
Natiunilor un forum unde statele puteau sa-si lamureasca combaterile.
Puterile de convingere ale ligii erau limitate si multe sanctiuni de
nivel moral si economic erau duse la bun sfârsit de membri dupa
bunul lor plac. La Conferinta de la Washington din 1921-1922 principalele
puteri navale au ajuns la un comun acord ca sa-si limiteze fiecare marina
pâna la un anumit punct. La pactul de la Paris din 1928 la care
au participat 63 de tari incluzând marile puteri, în afara
de Rusia, s-a declarat ca disputele dintre ele nu vor mai fi clarificate
prin razboi ci rezolvate prin „scopuri pasnice”. S-a hotarât
ca razboaiele în „legitima aparare” sa faca exceptie.
Hitler
la putere
Adolf
Hitler, supranumit Führer (conducator) ajuns în fruntea Partidului
National Socialist German raspândea prin Germania, o politica
nazista care era o forma rasiala a fascismului, aparut mai deverme în
Italia. Hitler promitea sa rastoarne tratatul de la Versailles si sa
asigure mai mult spatiu vital pentru natiunea germana, pe care el o
considera ca membra a unei rase superioare. La începutul anilor
30 criza mondiala a lovit si Germania. Partidele care se aflau la putere
n-au stiut ce sa faca, ceea ce a dus ca majoritetea voturilor sa fie
acordate nazistilor si comunistilor. În 1933 Hitler a devenit
cancelar si printr-o serie de miscari politice s-a autoproclamat dictator.
Tratatele dintre Germania Italia si Japonia în perioada dintre
1936 – 1940 a dus la formarea Axei Roma - Berlin – Tokyo.
Astfel Axa devenea pactul colectiv dintre acele tari si aliatele lor.
Agresiunea
germana în Europa
Hitler
si-a început razboiul de expansiune în Europa odata cu anexarea
Austriei, în martie 1938. Avea cale libera: suportul lui Mussolini
pe de-o parte, iar pe de alta parte, guvernul britanic si cel francez
erau intimidate de actiunea de reînarmare a Germaniei si au acceptat
pretentia lui Hitler care spunea ca situatia Austriei tine de politica
interna a Germaniei.
În septembrie 1938 Hitler ameninta cu un razboi împotriva
Cehoslovaciei, pentru anexarea teritoriului sudet unde traiau circa
3,5 milioane de etnici germani. Prin pactul de la Münhen initiat
de britanici, s-a hotarît ca cehii, sub indemnul britani-cilor
si al francezilor sa-i cedeze lui Hitler teritoriile sudete cu conditia
de a nu fi cucerite alte teritorii cehe. Se credea ca s-a obtinut pacea
prin realizarea acestui pact, dar la mai putin de sase luni, în
martie 1939 Hitler a ocupat si restul Cehoslovaciei, fara sa întâmpine
mari împotriviri. Hitler ameninta acum Polonia, dar care avea
încheiata o alianta cu englezii si care-i promiteau ajutor în
caz de invazie.
Hitler stia ca daca va cuceri Polonia si apoi se va îndrepta spre
vest si va lupta cu fortele aliate, rusii ar putea deschide un nou front
la granita cu Polonia, ceea ce ar face ca situatia grmanilor sa se înrautateasca,
mai precis razboiul purtat pe doua fronturi ar fi fost pierdut. Astfel,
Hitler i-a facut lui Stalin o propunere destul de atractiva. Desi era
aliata cu Britania si Franta, URSS trebuia sa ramâna neutra. În
noaptea de 23 august 1939, la Moscova se încheie pactul germano-rus
Ribentropp-Molotov prin care aceste doua puteri au ajuns la un comun
acord de a nu se ataca între ele. Un protocol secret îi
dadea lui Stalin mâna libera în Finlanda, Estonia, Lituania,
estul Poloniei si estul României.
Operatiuni militare
Blitzkrieg-ul
În primele ore ale diminetii zilei de 1 septembrie 1939, armata
germana a patruns în Polonia. Pe 3 septembrie fortele aliate declara
razboi Germaniei dar nu aveau nici un plan pentru a acorda asistenta
polonezilor. Fortele polone au fost pe masura germanilor. Hitler comanda
circa 1,5 milioane de soldati plus patru divizii de tancuri iar maresalul
polon Eduard Sminglz-Rydz 1,8 milioane de soldati si o divizie de tancuri.
Aviatia germana era de ultima generatie, pe când cea polona era
de mult depasita. Startegia poloneza consta într-o aparare solida,
rigida, a frontierelor prin anticipari ale atacurilor. Germanii au bombardat
pozitiile cheie ale polonilor prin atacuri aeriene. Pe 4 septembrie
doua armate erau deja mobilizate, una în partea de nord, în
estul Prusiei, iar cealalta în sud, în Silezia. Germanii
mai trimiteau divizii de tancuri, încarcate în trenuri,
catre Varsovia. Acesta era Blitzkrieg-ul (razboiul fulger) care consta
în încercuirea rapida a fortelor inamice prin folosirea
tancurilor, a aviatiei si a infante-riei mobile. Între 8 si 10
septembrie germanii se apropie de Varsovia, unde încercuiesc armata
polona la vest de capitala. Pe 17 septembrie Armata Rosie trecea granita
poloneza. Practic, pe 20 septembrie întreaga tara era în
mâinile fortelor germane sau sovietice. Capitularea Poloniei s-a
produs în 6 octombrie.
O ofensiva franco-britanica împotriva germanilor le-ar fi dat
niste ferestre polonezilor si ar fi lungit razboiul pe acel front. Oricum,
pâna la sosirea englezilor, ofensiva trebuia intretimuta de fracezi,
a caror strategie era de aparare. Fortele aliate erau preocupate sa
evite enorma varsare de sânge ca si cea care a avut loc în
primul razboi mondial. Hitler le-a facut o oferta de pace indiferenta
dar tot în acelasi timp, a ordonat generalilor sai sa îceapa
atacul împotriva Tarilor de Jos si a Frantei. Generalii care nu
credeau ca ar putea face împotriva Frantei ceea ce au facut împotriva
Poloniei, au mai cerut timp, si au insistat ca nu vor putea cuceri decât
Olanda, Belgia si coasta franceza a canalului.
Pe mare, submarinele germane atacau frecvent navele comerciale, ceea
ce a dus la mobilizarea flotei britanice. Atât de putine actiuni
au avut loc dupa prima jumatate a lunii octombrie încât
ziarele americane numeau aceasta perioada, „razboiul ciudat”.
Razboiul în Scandinavia
Pe 30 noiembrie, Uniunea Sovietica declara razboi Finlandei. Stalin
a încercat sa duca si el razboiul fulger dar a esuat. Finlandezii
contau pe un razboi în iarna care va veni. Pe de alta parte sovieticii
erau prost organizati din lipsa de ofiteri cu experienta. Depasiti cu
cel putin cinci la unu finlandezii si-au mentinut pozitiile pâna
dupa anul nou. Atacul asupra Finlandei a ridicat pareri negative ale
restului lumii, la adresa Uniunii Sovietice. Razboiul sovieticilor se
încheie la 8 martie 1940 cu conditia pastrarii independentei Finlandei,
dar si cu teritorii anexate.
În peninsula Scandinavica mai precis regiuni din Suedia erau cele
mai importante resurse de minereu de fier ale Germaniei, care erau transportate
pâna la porturile din marea Baltica pe caile ferate norvegiene.
Drept urmare, enlezii si francezii doreau sa ocupe aceste regiuni, dar
problema era ca suedezii si norvegienii au refuzar sa coopereze.
În ianuarie 1940 Hitler amâna atacul asupra Tarilor de Jos
si-si concentreza atentia asupra Norvegiei. La 2 aprilie, se aproba
incursiunile care vor avea loc în urmatoarele zile în Danemarca
si Norvegia. Prima dintre ele se preda fara lupta, iar a doua sustinuta
si de 12000 de soldati britanici si francezi, reuseste sa reziste eroic
pâna la începutul lunii iunie când, fiind înconjurati
undeva lânga granita de nord, cu Suedia au fost nevoiti sa se
predea.
Razboiul
în vest
În primavara lui 40 Hitler avea noi planuri de a întretine
campanii în Tarile de Jos si Franta. Unul dintre acestea era ca
principalul atac sa traca prin Belgia. Un atac surpriza ar fi trecerea
muntilor Ardeni, cu tancuri, ceea ce nu se asteptau aliatii. Când
atacul a început cele doua tabere erau aproximativ egale din punct
de vedere al numarului de trupe si tancuri. Germanii aveau aviatia mai
bine dezvoltata. Avantajul net al germanilor era ca ei stiau exact ceea
ce vor face, spre deosebire de adversarii lor care trebuiau sa improvizeze.
Tancurile lor si asa slab echipate erau împrastiate printre infanterie
pe când cele germane grupate în unitati Panzer formau o
armata de blindate. În consecinta, aliatii nu erau pregatiti sa-i
înfrunte pe germani, mai ales din punct de vedere psihic –
se temeau.
Caderea
Frantei
La 10 mai au fost parasutate trupe în Belgia si Olanda, pentru
a sechestra aerodromuri, poduri si cel mai notabil fortareata Eben-Emael.
La 14 mai armata olandeza se preda dupa bombardarea repetata a Rotterdam-ului.
Tot atunci armata de blindate era iesita din Ardeni, pozitionata undeva
în spatele fortelor britano-franceze care ofereau suport belgienilor.
Pe 20 mai tancurile germane erau deja la gura râului Somme si
acoperisera în numai 11 zile 400 de km. La 26 mai fortele aliate
erau inconjurate pe tarmul de la Dunkerque. A doua zi regele Belgiei,
Leopold al III-lea, îsi retrage armata si se preda. Mai multe
nave britanice au salvat, transportându-i peste canal, circa 340000
de soldati într-o eroica încercare care, probabil nu ar
fi avut loc daca comandantul german, generalul Gerd von Rundestedt nu
ar fi oprit tancurile pentru a fi folosite pentru urmatoarea faza.
Pe 5 iunie germanii au lansat un nou asalt asupra Frantei. Italia declara
razboi Frantei si Marii Britanii la 10 iunie. Linia de aparare a francezilor
era înca intacta dar comandantul francez, generalul Maxime Weygand
nu avea cu ce sa o consolideze. La 17 iunie, maresalul Philippe Pétain
un erou din primul Razboi Mondial care devenise premier cu o zi înainte
cere un armistitiu. Acesta a fost semnat la 25 iunie care avea drept
conditii sa dea germanilor controlul asupra Frantei de nord si a coastei
atlantice.
Lupta
pentru Britania
În 1940 Hitler domina Europa de la Capul Nord la Pirinei. Singurul
lui inamic activ mai era Britania, care era condusa de un nou prim ministru,
Winston Churchill care vroia sa lupte. Armata engleza îsi lasase
majoritatea armelor sale pe plaja din Dunkeque în urma escapadei
sale. Stalin nu era în masura sa-l provoace pe Hitler. Statele
Unite erau socate de caderea Frantei. Germanii sperau sa-i cucereasca
pe englezi, înfometându-i. În 1940 au preluat controlul
în Atlantic si folosind submarine taiau britanicilor orice contact
pe apa cu exteriorul. Desi flota germana era formata doar din 28 de
submarine, mult mai multe erau în constructie, suficiente ca sa
mentina Britania în pericol pâna în primavara lui
1943. Hitler nu ar risca sa termine fortele britanice printr-o traversare
a canalului decât daca i-ar distruge flota aeriana mai întâi.
Drept urmare batalia pentru Britania a fost purtata în aer nu
pe plaja. În august 1940 germanii lanseaza raiduri asupra porturilor
si aerodromurilor, iar în septembrie, ataca orasele din interior.
Pâna în mai 1941 germanii au lansat 71 de raiduri asupra
Londrei si alte 53 asupra altor orase, dar rezultatul lor nu a fost
decisiv. La 17 septembrie, 1940, Hitler a amânat invazia Britaniei
pe un timp nelimitat, prin urmare rezultând înfrângerea
în batalia pentru Marea Britanie.
Campanii
din Balcani
De fapt, Hitler le spusese generalilor sai la sfârsitul lui iulie,
ca urmatorul atac va fi asupra URSS-ului. El spunea ca îsi vor
lua spatiul vital de care au nevoie si care li se cuvine, si vor putea
sa-i înfrânga si pe britanici apoi. Hitler a vrut sa înceapa
invazia în toamna lui 1940, dar sfatuitorii lui l-au îndemnat
sa evite riscul unei campanii de iarna în Uniunea Sovietica si
sa astepte pâna în primavara.
Campaniile din Egipt au adus aviatia britanica pâna în Marea
Mediterana. Acest lucru nu i-a convenit lui Hitler deoarece prezentau
o amenintare asupra celei mai importante resurse ale sale de petrol,
care era la Ploiesti. Astfel razboiul s-a extins în peninsula
Balcanica. Operatiunile împotriva Greciei si Iugoslaviei au început
în 6 aprilie 1941. În 13 aprilie germanii cuceresc Belgradul
si armata iugoslava se preda a doua zi. Pe frontul grec, la 9 aprilie
jumatate din armata elena era fortata sa se predea. Pe 22 aprilie întreaga
armata graca era înfrânta. Englezii se retrag din regiune.
În 20-27 mai, printr-un atac aerian, germanii cuceresc Creta.
Invazia
Uniunii Sovietice
Cea mai mare înfruntare a celui de-al doilea Razboi Mondial a
început în dimineata zilei de 22 iunie 1941, când,
„în tacere” , mai mult de 3 milioane de trupe germane
au invadat URSS-ul. Desi pregatirile germanilor erau evidente, începusera
cu luni întregi înainte, si au fost luate în considerare
de diplomatii de la Moscova, fortele Uniunii Sovietice au fost luate
prin surprindere. Încrederea lui Stalin în capacitatile
militare ale tarii sale fiind zdruncinata în urma campaniei din
Finlanda, a dus la refuzari repetate de a încerca sa-i provoace
pe germani. Mai mult decât atât comandantii au ajuns la
concluzia ca strategia razboiului fulger folosita în Polonia si
Franta nu ar fi posibila într-un razboi de scala celui sovieto-german.
Ambele tabere aveau sa se confrunte, în primele saptamâni
la granita care le separa. Armata sovietica era compusa din 2,9 milioane
de soldati, dar raportul dintre tancuri si avioane a celor 2 tabere
era de 2 la 1, respectiv 3 la 1 în favoarea Armatei Rosii. Singurul
dezavantaj era ca erau mai vechi.
Pozitia germanilor consta în trei fronturi: frontul de Nord cu
obiectivul Leningrad, frontul de Centru cu obiectivul Moscova si frontul
de Sud cu obiectivul la Kiev, fiecaruia fiindu-i destinata câte
o armata. Strategia era sa-i angajeze pe sovietici în lupta si
sa-i zdrobeasca înainte sa reuseasca sa se retraga în adâncurile
continentului. Pentru Hitler, pamântul si resursele Ucrainei si
petrolul din Caucaz erau cele mai importante obiective.
La început, realizarile Armatei Centru, au fost multumitoare pentru
Hitler. Se indica, ca victoria ar putea sa aiba loc în aproximativ
zece saptamâni, ceea ce era bine, pentru ca vara rueasca nu dura
mult. Zece saptamâni parea timp suficient ceea ce l-a determinat
pe Churchill sa ofere o alianta URSS-ului; la fel si Roosevelt, presedintele
S.U.A. le oferea ajutor. Dar dupa câteva zile acestia au început
sa creada ca totul se va termina dupa o luna. Pâna la sfârsitul
primei saptamâni, Armata Centru luase deja 290000 de prizonieri
– cucerisera Minsk-ul. Pâna la 5 august Armata Centru mai
captureaza 300000 de soldati – tracusera Nistrul, ultima bariera
naturala catre Moscova. Acoperisera deja mai mult de doua treimi din
distanta pâna la capitala.
Rusii faceau exact ceea ce au presupus generalii germani: sacrificau
un numar enorm de trupe pentru a-si apara capitala. Cu toate acestea
Hitler nu era satisfacut, si ignorând spusele generalilor sai
a ordnat ca Armata Centru sa se divida si sa devieze de la curs spre
nord si respectiv sud pentru a sustine celelalte doua armate, prin urmare
oprind avansul spre Moscova. La 8 septembrie, Armata Nord, bombarda
Leningradul. La 16 septembrie, Armata Sud închidea un cerc urias,
la est de Kiev, luând si 665000 de prizonieri. Apoi s-a hotarât
Hitler sa reia atacul asupra Moscovei.
Dupa un repaus de sase saptamâni, Armata Centru a reluat atacul
la 2 octombrie. În trei saptamâni a mai luat 663000 de prizonieri.
Iar apoi au început ploile de toamna. Conditia drumurilor încetinea
vizibil avansul. În mijlocul lui noiembrie pamântul era
deja înghetat. Desi cunosteau situatia de pe front, Hitler si
comandantul Armatei Centru, maresalul Fedor von Bock au decis sa continuie
avansul catre Moscova. Îsi doreau, ca, campania din 1941 sa se
termine cu o victorie asupra capitalei. În a doua jumatate a lui
noiembrie germanii erau la aproape 30 de km de oras. Armata Sud mai
avea cam 65 de km. Diviziile de tancuri acopereau de obicei aceasta
distanta în mai putin de o zi, dar vremea rea, înghetul,
zapada, nu erau conditii pentru care erau obisnuite aceste vehicule.
La fel si soldatii, îsi pierdeau dorinta de a lupta mai departe.
Stalin care era în Moscova, împreuna cu comandantul frontului
generalul Gregory Zhukov, si-au redus din consumul de rezerve, au facut
noi recrutari, dar aveau si veterani din Siberia. Toti erau echipati
corespunzator. Pe 6 decembrie au început contraatacul si în
câteva zile au fortat armata germana sa-si retraga „vârfurile
de suluta”, abandonând un numar mare de vehicule si arme.
Germanii nu-si construisera nici o linie de aparare si nu au putut rezista
contraofensivei fulgeratoare a Armatei Rosii. Drept urmare rusii au
recapturat mari teritorii din fronul german dar nu destul ca sa opreasca
asediul Leningradului.
Campania
din 1942
Marea întrebare era daca URSS ar fi rezistat la o a doua ofensiva
germana în vara ce va urma. Oficialii de la Moscova le cereau
Statelor Unite si Britaniei sa porneasca o ofensiva în vest. Americanii
credeau ca cea mai buna solutie de ai ajuta pe rusi si care ar fi dus
la terminarea razboiului ar fi o regrupare în Anglia si apoi o
traversare a canalului în nord-vestul Europei. Se credea ca se
va putea actiona în primavara lui 43 si chiar mai repede daca
URSS-ul ar parea ca cedeaza. Dar britanicii nu vroiau sa se angajeze
pâna nu se clarifica situatia în nordul Africii.
Pe frontul rusesc, germanii au luat din nou initiativa în vara
anului 1942. În ciuda succeselor din iarna, primavara a fost un
dezastru pentru sovietici. În jurul Leninghradului, fost luati
mai mult de o jumatate de milion de prizonieri. Germanii nu aveau pierderi
asa de mari, dar razboiul i-a costat si pe ei, mai ales ca sovieticii
dispunea de un numar de soldati de trei ori mai mare. Mai mult decât
atât, încrederea absoluta în sine a lui Hitler l-a
facut sa opreasca productia unor arme si munitie. Cu toate ca a reluat
productia în ianuarie 1942, valul nu a ajuns pe front decât
la sfârsitul verii. Productia rusilor era în crestere.
Hitler stia ca nu va mai putea lupta pe trei fronturi. Unii dintre generalii
sai îi spuneau ca ar trebui sa mai astepte un an pâna armata
sa fie refacuta complet, dar Hitler era hotarât de a avea victoria
în 1942. având suficiente trupe si arme, el va întari
Armata Sud si credea ca rusii îsi vor sacrifica toate resursele
pentru a apara câmpurile de petrol din Caucaz, noul obiectiv al
lui Hitler.
Ofensiva a început la 28 iunie si în mai putin de patru
saptamâni, germanii cucerisera bazinul Donet si avansau spre râul
Don. Lungimea distantei parcurse era impresionanta, dar numarul inamicilor
ucisi sau luati prizonieri era relativ mic. Sovieticii facusera cea
mai norocoasa greseala a lor de pe parcursul razboiului: crezând
ca germanii pregatesc un al doilea atac, Stalin nu si-a folosit resursele
si a permis armatei din sud sa se retraga. Hitler, vazând ca avansul
spre Caucaz era mult prea usor si se desfasura foarte repede, a ordonat,
la 23 iulie ca, armata Sud sa se divida iar un alt obiectiv sa fie Stalingrad.
Rusii dadeau impresia ca se îndreapta spre dezastru, din moment
ce germanii câstigasera pâna la 9 august, pe frontul de
sud, 300 km. Hitler stia ca nu va putea sa sprijine cele doua atacuri
cu întariri, astfel, în a doua jumatate a lui august, a
ordonat ca armata care se îndrepta spre Stalingrad sa primesca
mai multe întariri, iar cealalta sa-si încetineasca avansul.
La 3 septembrie, Armata a Sasea si Divizia a Patra Panzer era la portile
Staligradului.
Batalia
pentru Stalingrad
Iulie 1942 era cel mai critic punct pentru sovietici, retragera fiind
aproape inevitabila. Germanii ajungeau pe pozitiile de unde puteau ataca
Moscova din spate, iar avansul spre Caucaz era aproape gata. Pe data
de 28 iulie Stalin se adresa Armatei Rosii spunându-le: „Nici
un pas înapoi.” Desi pâna acum a condus armata dupa
bunul lui plac, pe la sfârsitul lui august, Stalin le cere celor
mai buni doi generali ai sai, sa vina sa discute pe baza bataliei de
la Stalingrad. Generalul Zhukov si generalul Alexandr M. Vasilyevsky
îi propune sa uzeze inamicul într-o lupta crâncena
pentru oras în timp ce ei pregatesc un contraatac.
Cum avansul germanilor era foarte mare, Hitler nu mai avea trupe pentru
întariri si astfel a apelat la aliati. Drept urmare, în
timp ce Armata a Sasea si Divizia Patru Panzer erau într-o lupta
sângeroasa de mai bine de doua luni la Stalingrad, acestea au
primit înariri pe doua flancuri, armate românesti. O alta
armata formata din italieni si unguri trebuia sa atace de pe râul
Don si sa patrunda în oras. Cu toate astea, armatele Axei au dat
dovada de slabiciune, iar la 19 noiembrie, sovieticii lovesc armatele
române aflate la sud si vest de oras, în consecinta încercuind
armata germana. Hitler a ordonat sa se mentina pozitia, pomitând
ajutor aerian si întariri, dar care n-au mai ajuns. Astfel la
sfârsitul lui decembrie, Armata a Sasea era pierduta da ca nu
se retragea, dar Hitler a refuzat sa permita acest lucru. Rusii i-au
atacat pe germani din trei parti în ianuarie 1943. Nemaiavând
ce face, generalul Friedrich Paulus se preda la 31 ianuarie. Aceasta
batalie i-a costat pe germani moartea a 200000 de soldati. Dupa batalia
de la Stalingrad datorata în mare parte esecului armatei italiene
si maghiare, germanii au fost nevoiti sa se retraga si din Caucaz pâna
aproape de linia de unde au pornit campania din 1942.
Bombardarile
asupra Germaniei
Americanii si englezii au hotarât la Casablanca ca sa înceapa
o serie de bombardamente strategice asupra Germaniei, ca sa încerce
sa-i opreasca productia de munitie si arme a lui Hitler. Ca sa nu se
ajunga la o neântelegere, fiecare natiune si-a condus singura
ofensivele. La sfârsitul lui iulie 1943, englezii au bombardat
în mai multe raiduri Hamburg-ul, lasându-l în ruine,
totodata facând ca numarul victimelor, sa fie de pâna la
50000. Americanii patrunsera mai mult în teritoriul german, dar
au avut pierderi mari, astfel, pâna în octombrie 1943, acestia
pierdusera 25 la suta din aparate.
Batalia de la Kursk
Înainte ca bataliile de pe frontul de est sa se termine în
martie 1943, Hitler stia ca nu va mai putea organiza o a treia ofensiva
si a ordonat construirea unui zid în est comparabil cu cel pe
care îl construise, la tarmul de vest al Europei cu Atlanticul.
Marea retragere din iarna a micsorat frontul si i-a furnizat lui Hitler
un surplus de înca doua armate. Cu toate ca frontul era destul
de în spate, în dreptul orasului Kursk avea o „unflatura”
îndreptata spre est. Pentru Hitler, sansa unei noi încercuiri
era prea buna pentru a fi trecuta cu vederea.
Dupa ce o asteptatre de trei luni pentru un nou transport de tancuri,
Hitler a deschis frontul de la Kursk la 5 iulie 1943 cu doua atacuri
în nordul si sudul orasului. Zuchov si Vasilzevsky aveau si ei
ochii atintiti spre Kursk si au întarit mult frontul din jurul
lui. În cea mai mare batalie de tancuri a razboiului, sovieticii
si germanii au luptat aproape fara încetare pâna pe 12 iulie
când Hitler a oprit atacul deoarece englezii si americanii patrunsera
în Sicilia iar el trebuia sa trimita divizii în Italia.
Cu aceasta, initiativa strategica pe frontul de est avea sa fie a lui
Stalin de atunci înainte.
Invazia Italiei
Trei divizii americane, trei divizii britanice si o divizie canadiana
au acostat în Sicilia la 10 iulie 1943. Pornind din partea de
sud a insulei, în cinci saptamâni au cucerit-o, dupa ce
luptat contra patru divizii italiene si doua germane. Ultimele rezistente
ale Axei au fost înfrânte pe 17 august. În acest timp
Mussolini a fost dat jos de la putere la 25 iulie, iar guvernul italian
care a preluat puterea a intrat în negocieri de pace. Armistitiul
s-a semnat în secret pe data de 3 septembrie, iar pe 8 septembrie
a fost facut public.
Pe 3 septembrie, 3 elemente ale Armatei a Opta britanica comandata de
generalul Montgo-mery au trecut strâmtoarea Messina în peninsula
Italica. Americanii au acostat undeva lânga Salerno (sudul Italiei)
la 9 septembrie. Pâna pe 12 septembrie, fortele aliate aveau deja
consolidata o linie de front care se întindea de la orasul Neapole
pâna la orasul Termoli pe coasta adriatica. Capitularea Italiei
nu le-a adus multe beneficii militare aliatilor si pâna la sfârsitul
anului Germanii le-au oprit înaintarea la aproximativ 100 km sud
de Roma. Desi s-a încercat o spargere a blocadei germane pe 22
ianuarie 1944, aceasta nu a avut succes deoarece germanii au închis
bine acel front având întariri pe râul Liri si în
orasul Monte Cassino.
Inceputul
sfârsitului
Dupa
batalia de la Kursk, erau semne de îndoiala cu privire la faptul
ca fortele sovietice ar fi în stare sa organizeze o ofensiva de
vara. Acest lucru a fost dezmintit în prima saptamâna a
lui august 1943 când atacuri severe au lovit liniile germane lânga
orasul Kharkiv (estul Ucrainei). Pe 12 august Hitler ordona construirea
unui zid de aparare dea lungul râului Narva, în spatele
în spatele armatei Nord, iar un alt zid dea lungul râului
Nipru în spatele Armatei Centru si Armatei Sud. În a doua
jumatate a lunii august atacurile sovietice s-au extins dincolo de râul
Donet, în sectorul Armatei Centru.
La 15 septembrie Hitler a permis Armatei Sud sa se retraga pâna
la Nipru; altfel ar fi fost distrusa. El a mai ordonat, ca în
regiunea de peste Nistru sa fie capturat, luat prada de razboi, ars
sau dinamitat orice ar fi fost în folosul inamicului. Aceasta
politica de scorched-earth (rade pamântul) a fost aplcata în
toate terioriile pe care germanii le-au capitulat în fata sovieticilor.
În spatele râului germanii nu au gasit nici urma de zid
si pe deasupra trebuiau sa se lupte cu sovieticii la cinci capuri de
pod. Malul înalt din vest, al râului, era cea mai buna linie
de aparare a sovieticilor, care, sub comanda generalilor Zhucov si Vasilyevsky
au luptat cu înversunare pentru ai împiedica pe germani
sa câstige acel teren. Rusii si-au extins atacurile pâna
când au reusit sa-i izoleze pe germani în peninsula Crimeea,
în octombrie, iar în 6 noiembrie au cucerit Kiev-ul, neoprind
ofensiva în iarna aproape deloc.
Conferinta
de la Teheran
La sfârsitul lui noiembrie 1943, presedintele Roosvelt si Winston
Churchill s-au deplasat la Teheran, în Iran pentru a se întâlni
cu Stalin. Presedintele si primul ministru aprobasera deja un plan sub
numele lui de cod „Overlord”, pentru traversarea canalului
si un atac în vestul Europei. Roosvelt favoriza din toata inima
executarea planului cât mai repede în 1944. La Teheran Churchill
a propus varianta de a da prioritate Italiei si o posibila ofensiva
în Balcani si în sudul Frantei. Stalin si Roosevelt s-au
opus si au stabilit data declansarii operatiunii undeva în mai
1944. Dupa intâlnire, generalul Eisenhower a fost chemat de pe
frontul mediteranean si i s-a dat comanda Cartierului General al Fortelor
Aliate care avea sa se ocupe de organizarea operatiunii.
Conferinta de la Teheran marca punctul maxim al colaborarii dintre Est
si Vest, strângerea legaturii aliantei împotriva lui Hitler.
Stalin venise la întâlnire ca un victorios comandant de
razboi; mari cantitati de ajutoare de la americani au fost oferite Uniunii
Sovietice; decizia de a lansa operatiunea „Overlord” satisfacea
cererea lui Stalin de a se deschide un al doilea front în vest.
Tot atunci tensiunea crestea în rândurile armatei sovietice
pe masura ce se apropia de granita micilor state din estul Europei.
Pregatirile
germane pentru „Overlord”
Hitler se astepta la o invazie a aliatilor în nord-vestul Europei
în primavara lui 44, pe care el o vedea ca o sansa de a câstiga
razboiul. Daca ar fi sa se descotoriseasca de americani si britanici
odata ce sunt pe plaja, el se gândea ca nu vor mai încerca
curând sa-l atace. Atunci ar putea sa-si arunce toate fortele,
din care aproape jumatate erau pe frontul de vest, împotriva Uniunii
Sovietice. În noiembrie 1943 Hitler le transmite comandantilor
de pe frontul de est ca nu vor mai primi întariri decât
dupa ce invazia va fi înfrânta.
În ianuarie 1944 o ofensiva sovietica opreste asediul asupra Leningradului
si forteaza retragera Armatei Nord pâna la vest de râul
Narva. Acolo germanii au gasit ceva refugiu într-unul din segmentii
zidului din est care fusese întarit. Pe frontul din sud ofensivele
succesive din martie si aprilie ale sovieticilor, i-au împins
pe germani undeva pe tarmul Marii Negre, în afara teritoriilor
sovietice. O mare parte din cei 150000 de români si germani din
Crimeea au murit sau au fost luati prizonieri în mai, dupa esuarea
unei retrageri pe mare, lânga Sevastopol. Pe de alta parte destule
tancuri si arme au fost folosite pentru a echipa noile divizii germane
din vest si de a înlocui pe unele din est. Aviatia avea cu patruzeci
la suta mai multe avioane decât avea pe aceeasi vreme, anul precedent.
Productia combustibilului a atins punctul maxim pe perioada de razboi
în aprilie 1944.
Invazia din Normandia
Pe 6 iunie 1944 Ziua-Z, ziua invaziei, Armata Întâi americana
sub comanda generalului Omar Bradley, si Armata a Doua britanica sub
comanda generalului Miles C. Dempsey, si-au atins obiectivele pe paja
de pe coasta franceza a canalului. Rezistenta germana condusa de Erwin
Romel a fost puternica, iar pozitiile aliatilor nu erau asa de bune
pe cum se astepta. Cu toate acestea puternicul contraatac pe care la
vizualizat Hitler nu a avut loc în acea zi si nici în cele
ce au urmat. Superioritatea neta a flotei aeriene în favoarea
aliatilor, în nordul Frantei au facut dificila aprovizionarea
cu resurse, care erau si asa limitate. Hitler era convins ca acest atac
era doar o momeala si ca asaltul principal avea sa aiba loc la nord
de Sena. Drept consecinta a refuzat sa retragera si a insistat în
aducerea de întariri de la distante mai mari. Pâna la sfârsitul
lui iunie, Eisenhower avea 850000 de trupe si 150000 de vehicule în
Normandia.
Sovieticii
vor Bielorusia
Frontul german de est a ramas tacut în primele saptamâni
din iunie 1944. Hitler se astepta la o ofensiva de vara a sovieticilor,
despre care el si sfatuitorii lui militari credeau ca se va desfasura
pe frontul din sud. De la Stalingrad încoace sovieticii si-au
concentrat mare lor parte din armata acolo si germanii credeau ca Stalin
va grabi spre Balcani, care reprezenta obiectivul istoric al ambitiei
rusesti. Desii Armata Centru stapânea Bielorusia – singurul
teritoriu sovietic aflat înca în mâini germane, si
desi erau semne de un atac sovietic împotriva Armatei Centru care
s-au întetit în iunie, acestia nu au crezut ca se afla în
real pericol. Între 22 si 23 iunie patru armate sovietice doua
controlate de Zhukov, iar alte doua de Vasilyevsky au lovit Armata Centru.
Depasiti numeric cu aproape 10 la 1 si aflata sub ordinul lui Hither
de a nu se retrage, Armata Centru a fost distrusa aproape dintr-o data.
Pe 3 iulie când vârfurile de lance ale armatelor sovietice
din nord si sud s-au întâlnit la Minsk capitala Bielorusiei,
Armata Centru pierduse mai mult de doua treimi din divizii. Pâna
în a treia saptamâna a lunii, Armata Rosie avansase cam
300 km. Sovieticii au sarbatorit eliberarea teritoriilor lor în
ziua de 17 iulie cu un mars, facut de cei 57000 de prizonieri germani,
incluzând 19 generali, pe strazile Moscovei. (pâna la urma
germanii tot au defilat prin Moscova?)
Complotul
împotriva lui Hitler
În iulie 1944, un grup de ofiteri si civili germani, au ajuns
la concluzia ca descotorisirea de Hitler le-ar fi oferit ultima sansa
de a termina razboiul înainte de a ajunge din doua directii, pe
pamânt german. Pe 20 iulie au încercat sa-l asasineze punând
o bomba în cartierul sau general din estul Prusiei. Bomba a explodat,
ranind un numar de ofiteri – câtiva fatal – dar cauzându-i
lui Hitler doar câteva rani minore. Dupa aceasta, Ghestapo-ul
i-a vânat pe toti cei care erau suspectati de complicitate în
complot. Unul dintre suspecti era si Romel care în cele din urma
s-a sinucis. Hitler a iesit din aceasta întâmplare mai sigur
pe puterea sa decât niciodata.
Eliberarea
Frantei
Pâna în 24 iulie, teritoriile aliate în vest se limitau
doar la Normandia, pe care totusi le-au extins pentru a cuceri unele
orase apropiate ca si Saint-Lo si Caen. Generalul Bradley a declansat
a doua zi un atac la sud de Saint Lo. Pe urma frontul s-a extins rapid,
acordându-i posibilitatea lui Eisenhawer de asi regrupa fortele.
Generalul Montgomery a preluat comanda Armatei a Doua britanice si a
Armatei Întâi canadiene. Bradley a preluat comanda noii
venite Armata a Douaspreze-cea americana formata din Armata Întâi
si Armata a Treia comandate de gen. Courtney H. Hodges respectiv gen.
George S. Patton.
Dupa ce americanii au schimbat cursul spre est în prima saptamâna
a lui august, s-a format un câmp de batalie în jurul Diviziei
a Cincea si a Saptea Panzer germane, la vest de orasul Falaise. Germanii
au rezistat pâna în 20 august dar apoi s-au retras dincolo
de Sena. La 25 august, americanii, sustinuti de armata de rezistenta
franceza condusa de generalul Charles de Gaulle, au eliberat Parisul.
Între timp, pe 15 august, forte americane si franceze acosteaza
pe coasta de sud a Frantei, la est de Marseille si înaintau spre
nord pe valea râului Ron. Cele doua armate s-au întâlnit
undeva lângâ orasul Dijon în a doua saptamâna
din luna septembrie.
Oprirea
înaintarii aliatilor
Generalul Bradley si generalul Montgomery si-au trimis armatele spre
nord si est dincolo de Sena, pe 25 august, britanicii mregând
pe coasta catre Belgia iar americanii catre granita franco-germana.
Trupele lui Montgomery captureaza orasul Antwerp pe 3 septembrie si
primele patrule americane trec granita germana pe 11 septembrie. Dar
toata aceasta goana dupa inamic avea sa se termine, deoarece armatele
germane, zdrobite în atacul aliatilor, se reconstituiau si Hitler
l-a numit comandant pe maresalul Walter Model cre-si câstigase
reputatia de asa-zis leu al apararii pe frontul de est. Montgomery atinsese
regiunea de jos a Rin-ului, iar americanii se alineau la zidul de vest
construit de Hitler în 1930 ca raspuns la linia Maginot a francezilor.
Desi multe din marile sale tunuri au fost luate, buncarele din beton
armat si barierele antitanc din zidul de vest l-ar face greu de patruns.
Problema cea mai serioasa a aliatilor era ca oamenii îsi terminasera
proviziile, combustibilul si munitia erau rare si erau aduse din porturile
franceze de pe canal de la o distanta de mai bine de 800 km pe drumuri
si cai ferate avariate. Pâna când porturile din Anrwerp
erau „curatate” si puse în functiune, avansuri considerabile
ca si cele din august si septembrie nu erau asteptate.
Revolta
de la Versovia
Ofensiva sovietica se raspândise pâna la pozitiile flancurilor
Armatei Centru în iulie 1944. Pe 29 iulie, „vârfuri
de lance” ale Armatei Rosii au atins coasta Marii Baltice lânga
Riga si a întrerupt contactul pe uscat al Armatei Nord cu principalul
front german. Puternice patrunderi în Armata Centru ale sovieticilor
au pacut ca acestia sa-si poata consolida, pâna la sfârsitul
lunii, o linie pe râul Vistula, în amonte de Varsovia. În
Varsovia pe 31 iulie, o armata secreta poloneza numita Armata Nationala,
condusa de generalul Tadeusz Komorowski (cunoscut drept generalul Bor)
izbucneste o revolta. Rebelii care erau loiali miscarii anticomuniste,
i-au angajat în lupta pe germani timp de mai multe zile. Desi
Stalin detinea controlul în zona, el nu au intervenit si nu a
fost deacord sa permita avioanelor americane sa foloseasca aerodromurile
sovietice pentru a oferi ajutor rebelilor. În cele din urma. Pe
18 septembrie, Stalin a acceptat ca un avion sa aterizeze, dar a fost
prea târziu pentru ca germanii preluasera controlul, si Komorowski
a fost nevoit sa se predea pe 2 octombrie. Stalin a insistat ca fortele
sale nu ar fi putut intra în Varsovia pentru ca sopdatii erau
prea slabiti, ceea ce probabil nu a fost adevarat. Pe de alta pare linia
care s-a format pe Vistula era limita pâna la care sovieticii
puteau avansa fara sa se opreasca pentru a primi întariri si provizii.
(pâna acum le luasera de pe drum ?).
Înfrângerea
aliatilor Germaniei în est
În vreme Stalin lasa ca revolta din Varsovia sa decurga spre tragicul
ei rezultat, acesta avea parte de o recolta îmbelsugata de succese
în alta parte. O ofensiva în Carpati si la Marea Neagra
deschisa la 20 august a dus la cererea unui armistitiu de catre români,
trei zile mai târziu. Bulgaria, care nu declarase niciodata razboi
Uniunii Sovietice, s-a predat la 9 septembrie, iar Finlanda capituleaza
pe 19 septembrie. Trupe sovietice ocupa Belgradul la 20 octombrie si
instaleaza în iugoslavia, un guvern comunist condus de Tito. În
Ungaria, rusii erau la portile Budapestei la sfârsitul lui noiembrie.
Avansul
aliatilor în Italia
Campania din Italia trecuse în umbra odata cu desfasurarea operatiunii
„Overlord” în vara lui 44. Armata a Cincea, cuprinzând
trupe franceze, poloneze si americane, au elberat orasul Monte Cassino
în 18 mai. Cinci zile mai târziu, un atac pe tarmul adriaticii,
îi face pe germani sa piarda întreaga linie pe care si-au
consolodat-o în prima campanie din peninsula. Armata a Cincea
intra în Roma, în 4 iunie. Avansul a mers bine pâna
la o distanta semnificativa la nord de capitala dar acesta s-a încetinit
când diviziile americane si franceze aveau sa fie luate înapoi
pentru o încercare de a elibera sudul Frantei. Dupa ce au cucerit
Ancora pe tarmul de est, si Florenta pe tarmul de vest în a doua
saptamâna din august, aliatii erau la linia Gotica a germanilor,
dar au esuat, dupa trei luni sa treaca valea Pad-ului si au ramas blocati
pe durata iernii în munti.
Razboiul
„din aer”
Principalele actiuni împotriva Germaniei, în timpul toameni
anului 1944 au fost întreprinse prin aer. Bombardierele americane
loveau tinte industriale în timpul zilei în timp ce orasele
germane ardeau în ruine în timpul bombardamentelor de noapte
ale britanicilor. Hitler le-a raspuns prin bombardarea Angliei, începând
cu luna iunie, dar cele mai bune locuri de lansare a atacurilor, cele
din nord-vestul Frantei si din Belgia, au fost pierdute în octombrie.
Efectele bombardamentelor strategice ale aliatilor nu au fost asa de
multumitoare, nu au coborât moralul populatiei civile din Germania,
asa dupa cum se astepta. Peroductia de avioane si vehicile bindate germane
si-a atins apogeul în în a doua jumatate a lui 44. pe de
alta parte, productia de fier si de otel a scazut cu jumatate între
septembrie si decembrie, si bombardarea continua a câmpurilor
de petrol de la Ploiesti, a limitat combustibilul disponibil pentru
tancurile si avioanele care ieseau de pe liniile de asamblare.
Reducerea dimensiunii frontului în est si în vest, în
ultimul an, i-a dat lui Hitler înca o sansa de a crea vreo 25
de divizii cu care si-a propus sa le foloseasca ofensiv împotriva
britanicilor si americanilor. El vroia sa treaca prin Belgia cu obiectivul
Antwerp, într-o actiune similara cu cea din Ardeni care i-a adus
pe britanici si francezi spre dezastru la Dunkerque în mai 1940.
Ultima
ofensiva germana
Ofensiva germana din Ardeni a ajuns sa fie cunoscuta în rândurile
aliatilor drept „Batalia de la unflatura”. Aceasta a fost
lansata la 16 decembrie 1944, ca o ultima încercare de a prelua
conducerea în razboi, prin separarea celor doua armate: britanice
si americane si capturarea orasului-port Antwerp în Belgia. Americanii
au fost luati prin surprindere. Desi au avut de suportat o împotrivire
puternica, acestia au fost în masura sa mentina punctele cheie,
orasele Saint-Vith si Bastogne, de pe drumul de legatura care unea cele
doua armate. Efortul german a avut un destin tragic dupa 23 decembrie,
când vrema buna a permis covârsitoarei flote aeriene a aliatilor
sa se faca simtita. Cu toate astea, a fost abia pâna la sfârsitul
lui ianuarie când „umflatura” de 80 km a germanilor
în teritoriul aliat a fost eliminata. Avansul spre Germania n-a
fost reluat decât în februarie.
Conferinta de la Yalta
Pâna atunci Armata Rosie ajunse la râul Odra si si la 3
februarie, se aflau la 60 km est de Berlin. Sovieticii au zdrobit liniile
germane care se aflau la râul Vistula si au ajuns la Marea Baltica
în dreptul orasului Gdansk, în ianuarie 1945. Stalin avea
sa se întâlneasca cu Roosevelt si cu Churchill la Yalta
în peninsula Crimeea în perioada 4-11 februarie 1945. Stalin
„venea cu toata Polonia în buzunar”, si toti stiau
deja cu Berlin si Germania la mila lui. La Yalta Stalin era deacord
sa intre în razboi împotriva Japoniei, dupa trei luni îndata
ce va capitula Germania, cu conditia sa primeasca ca prada de razboi
niste teritorii departe în est.
Britanicii si americanii, dupa stilul lor, nu au fost deacord cum sa
procedeze împotriva Germaniei. Într-o întrunire la
Malta, cu putin timp înainte de conferinta generalul Montgomery
si membrii ai CCS au discutat despre o singura ofensiva a armatei lui
Montgomery peste regiunile de câmpie din nordul Germaniei cu obiectivul
Berlin. Pentru a sustine un asemenea atac s-a hotarât ca e nevoie
de o crestere în volum a proviziilor, ceea ce ar însemna
ca armatele americane sa ramâna pe pozitii defensive. Planul lui
Eisenhower, care a fost avantajat, a fost sa i se dea lui Montgomery
prioritate dar totodata sa se mentina armatele americane în miscare.
Taversarea
Rinului
Prima etapa pentru toate armatele aliatilor era sa ajunga la râul
Rin. Pentru a îndeplini acest tel aliatii trbuiau sa patrunda
prin zidul de aparare prin partea de sud si sa treaca bazinul fluviului
Rhur prin partea de nord. Germanii inundasera valea fluviului deschizând
barajele de acumulare din amonte. Dupa ce au asteptat aproape doua saptamâni
ca apele sa se domoleasca, Armata a Noua si Întâi americana
au trecut bazinul pe 23 februarie.
La începutul lui martie armatele se întâlnesc la Rin.
Peste tot podurile erau distruse, cu exceptia celui din micul oras Ramangen,
unde unitati ale Armatei Întâi americane au capturat un
pod de cale ferata pe 7 martie. Pâna pe 24 martie când Montgomery
a trimis elemente ale Armatei a Doua britanice si Armata a Noua americana
sa treaca râul, Armata Întâi ocupase toate capurile
de pod dintre orasele Bonn si Koblenz. Pe 22 martie Armata a Treia americana
ocupase un cap de pod la sud de orasul Mainz. Astfel, întreaga
bariera a râului fiind sparta Eisenhawer a ordonat ca armatele
sa atace spre est pe un front întins.
Obiectivele
aliatilor în Germania
Avansând cu peste 80 km pe zi Armata Întâi si a Noua
americane, la 1 aprilie, au închis un cerc în jurul zonei
puternic industrializate ale Germaniei, bazinul Rhur, înconjurând
325000 de trupe germane. Armata a Doua britanica a traversat râul
Weser, la jumatatea distantei dintre Rin si Elba, pe data de 5 aprilie.
Pe 11 aprilie, Armata a Noua a ajuns la râul Elba, lânga
orasul Magde-bourg, iar a doua zi capturasera capuri de pod pe malul
de est a râului, astfel aflându-se la 120 km de Berlin.
Sosirea Armatei a Noua la râul Elba ridica suspiciunea de „întrecere
pentru Berlin”. Britanicii, în special Churchill si Montgomery
si unii dintre americani, rivalizau pe ideea ca Berlinul ar fi cel mai
important obiectiv în Germania, pentru ca lumea, poporul german
în special ar acorda atentia cuvenita adevaratei victorioase în
razboi, armatei care ar cuceri prima orasul. Eisenhower a insistat ca
din punct de vedere militar, Berlin-ul nu ar valora posibilele costuri
care ar trebui suportate într-o eventuala batalie pentru acesta.
O întâlnire cu rusii s-ar fi putut face tot atât de
bine si putin mai la sud în vecinatatea oraselor Leipzig si Dresden.
Mai mult decât atât Eisenhower credea ca retrogradatii nazisti
se vor refugia undeva în muntii bavarezi, drept urmare vroia sa
îndrepte principalul atac al americanilor spre sudul Germaniei.
Între timp frontul sovietic ramase stationar pe râul Odra
înca din februarie, lucru care ridica o alta întrebare:
„Ce vor face astia??”. Explicatiile de dupa razboi ale sovieticilor
au fost ca flancurile din nord si sud erau amenintate si trebuiau retrase.
Succesiunea evenimentelor de dupa februarie 1945 arata, ca Stalin nu
credea ca britanici si americanii puteau sa traverseze asa de repede
Germania în consecinta a presupus ca va avea destul timp sa-si
termine cuceririle prin estul Europei si apoi sa se îndrepte spre
centrul Germaniei. Desi i-a spus altceva lui Eisenhower, evident nu
vedea Berlinul ca un obiectiv neimportant. În prima saptamâna
din aprilie armatele lui au intrat într-o pregatire fulgeratoare
pentru o ofensiva spre Berlin.
Ultimele
batalii în Europa
Utima speranta lesinata a lui Hitler s-a mai trezit, odata cu moartea
presedintelui Roosvelt pe 12 aprilie, dar pe o perioada scurta de vreme
când a crezut ca relatiile dintre puterile vestice si Uniunea
Sovietica se vor rupe. Întradevar alianta dintre est si vest avea
momente de ten sionare dar o ruptura nu avea sa vina tocmai atunci,
în beneficiul Germaniei naziste. Pe 14 si 16 aprilie Armata a
Cincea americana si Armata a Opta britanica au lansat atacuri în
sud, care le-au adus într-o saptamâna lânga râul
Pad. Avansul sovieticilor spre Berlin avea sa înceapa pe 16 aprilie.
Armata a Saptea americana capturase Nüremberg-ul, sediul Partidului
Nazist di anii 30, pe 20 aprilie 1945. Patru zile mai târziu,
Armata Rosie forma un inel în jurul Berlin-ului. În urmatoarea
zi, Armata a Cincea sovietica si Armata Întâi americana
s-au întâlnit la Torgau la nord est de Leipzig, pe râul
Elba si Germania a fost împartita în doua parti. În
ultima saptamâna a lunii rezistentele împotriva americanilor
si britanicilor, practic au încetat, dar soldatii germani care
erau în est luptau disperati sa nu cada prizonieri sovieticilor.
Capitularea
Germaniei
Hitler s-a hotarât sa astepte sfârsitul în Berlin,
de unde înca mai putea manipula ceea ce a mai ramas din efectivul
de comanda. Majoritatea dintre asociatii lui politici si militari au
hotarât sa paraseasca orasul, plecând în nordul si
sudul Germaniei, probabil de a nu fi prinsi de sovietici. Pe 30 aprilie,
Hitler s-a sinucis, în buncarul sau din Berlin. Asa cum spunea
ultimul sau document oficial, l-a numit ca succesor al sau ca sef al
statului pe amiralul Karl Doenitz.
Doenitz, cre i-a ramas loial lui Hitler, nu avea alta solutie decât
sa se predea. Reprezentantul sau, generalul Alfred Jodl, a semnat un
act de capitulare neconditionat al tuturor armatelor germane, la sediul
central al lui Eisenhower în orasul Reims, în dimineata
zilei de 7 mai 1945. Pâna la acea data, fortele germane din Italia
capitulasera (2 mai) la fel ca si cele din Olanda, nordul Germaniei
si Danemarca (4 mai). Guvernul britanic si cel american declara la 8
mai 1945 Ziua V-E (Victoriei în Europa). Predarea deplina si neconditionata
a germanilor are loc la un minut dupa miezul noptii, în Berlin,
cu participarea sovieticilor.
Costul razboiului
Statisticile de baza ale celui de-al doilea Razboi Mondial îl
califica drept cel mai mare razboi din istoria omenirii în termeni
de pierderi omenesti si resurse materiale folosite. În toate cele
61 de tari cu o populatie totala de 1,7 miliarde de locuitori, trei
sferturi din populatia lumii la acea vreme a luat parte la confruntare.
Un total de 110 milioane de trupe au fost mobilizate pentru serviciu
militar; mai mult de jumatate din acest total doar de urmatoarele trei:
URSS (22-30 milioane), Germania (17 milioane) si Statele Unite (16 milioane).
Majoritatea statisticilor sunt doar estimative. Întinsa si haotica
strabatere a razboiului a facut aproape imposibila trecera în
evidenta a uniformelor.
În termeni de bani cheltuiti, costul total al razboiului s-a pus
undeva dincolo de 1 trilion de dolari, ceea ce îl face mai scump
decât toate celelalte razboaie la un loc. Costul în vieti
umane neincluzând pe cei mai mult de 5 milioane de evrei ucisi
în Holocaust care au fost victime indirecte ale razboiului, este
estimat ca ar fi fost 55 de milioane de morti dintre care 25 de milioane
de soldati si 30 de milioane de civili.
Poate ca cea mai semnificanta pierdere pe termen lung de pe urma razboiului
a fost echilibrul în balanta mondiala a puterilor. Marea Britanie,
Franta, Germania si Japonia au încetat sa mai fie mari puteri,
în traditionalul sens militar, lasând locul la doar doua:
Statele Unite si Uniunea Sovietica.
