Arta si Cultura

GEORGE ENESCU(1881-1955)

Compozitor român, violonist, pianist, dirijor si pedagog, unul dintre cei mai proeminenti muzicieni de la sfârsitul sec. al XII-lea si din prima jumatate a sec. al XX-lea, Enescu a ridicat muzica profesionala româneasca la nivelul valorilor muzicii universale. Nascut la Liveni, lânga Dorohoi, el a cunoscut din copilarie folclorul prin intermediul tarafurilor populare. Primele îndrumari muzicale le-a primit de la parintii sai si de la un vestit lautar, Nicolae Chioru. Î ntre anii 1888 si 1893 a studiat la Conservatorul din Viena, cu Joseph Hellmesberger (vioara) si Robert Fuchs (compozitie), iar între 1893 si 1899 la Paris, cu Andre Gdalge (contrapunct), Jules Massenet si Gabriel Faur (compozitie), precum si cu M. P. J. Marsick (vioara). Creatia sa componistica abordeaza aproape toate formele si genurile muzicale. Reflectând dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat si cu a carui sensibilitate s-a identificat, Enescu a creat o muzica cu un vadit caracter popular, national si realist. Opera lui Enescu reprezinta o pilda de însusire si dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu traditiile muzicii folclorice românesti. Chiar si în lucrarile în care se manifesta influente germane sau franceze, ori în acelea al caror continut nu presupune neaparat forma nationala, ca, de pilda, Suita I "în stil clasic" pentru pian si opera "Oedip", se vadeste legatura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discreta, alteori destul de evidenta, a formelor modale, ritmice, intonatiile, ale acestuia. Enescu a pus bazele temeliile simfonismului nostru, deschizându-i mari perspective. Printre lucrarile lui mai de seama se numara: "Poema româna"(1897), care întruchipeaza o serie de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua "Rapsodii române"(1901; 1902), caracterizate printr-o linie melodica bogata, de autentica obârsie folclorica si învesmântare orchestrala colorata; trei suite pentru orchestra (printre care Suita a III-a "Sateasca", 1938), în care folclorul cunoaste o transfigurare subtila; trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urma refacuta în 1921), care, prin maturitatea conceptiei, exceptionala maiestrie armonica, polifonica si orchestrala, prin dimensiunile lor, reprezinta monumentale fresce sonore; o Simfonie de camera pentru 12 instrumente solistice (1945), în care folclorul atinge un grad înalt de rafinament; o Simfonie concertanta pentru violoncel si orchestra (1901). Enescu a scris si lucrari pentru formatii de camera (doua cvartete de coarde, 1912, 1952; doua cvartete cu pian 1909-1911, 1944; un octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un dixtuor pentru instrumente de suflat, 1906 s. a.) caracterizate printr-o melodica expresiva, prin constructii unitare, închegate si prin transparenta sonoritatii de ansamblu; lucrari pentru pian, pentru violoncel si pian, precum si pentru vioara si pian (printre care Sonata a III-a "în caracter popular românesc", 1926; suita "Impresii din copilarie", 1940), care se remarca prin echilibru dintre libertatea inspiratiei si disciplinei formei; lieduri (printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clment Marot); prelucrari si transcriptii. Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice grecesti, Enescu a scris, dupa libretul lui Ed. Fleg, opera "Oedip". Creatie capitala a lui Enescu, ea este strabatuta de un continut emotional generos si intens si se distinge printr-un limbaj poetic evocator si dramatic. Ea cuprinde si transpuneri ale unor elemente folclorice, pe planul unei înalte generalizari, cu mijloace de expresie caracteristice artei contemporane occidentale. Sub înrâurirea de mai târziu a unor curente ale muzicii franceze si germane si ca urmare a preocuparilor pentru gasirea unor noi modalitati de expresie, unele lucrari ale lui Enescu, de pilda Simfonia de camera, vadesc pe alocuri o mai accentuata interiorizare si redare mai abstracta a continutului emotional. Ca violonist, arta sa interpretativa s-a caracterizat prin naturalete, sensibilitate, bogatia coloritului, varietatea nuantelor si îmbinarea atentiei acordate substantei muzicale cu virtuozitatea. Repertoriul sau a cuprins întreaga literatura a instrumentului. Î n formatiile de camera, Enescu a colaborat cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah si alti artisti de seama. Ca pianist, arta sa se distingea printr-o bogata si rafinata paleta si prin sonoritatea orchestrala a executiei. Enescu a fost unul dintre cei mai de seama dirijori contemporani. Maiestria sa dirijorala se caracteriza prin profunzimea redarii sensului operei artistice si prin sobrietatea, supletea si expresivitatea gestului. A fost un remarcabil talmacitor al creatiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner.