Naratorul consideră că „Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu‑i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să‑i înece”. Un astfel de peşte necurat, „o nagodă cu înfăţişare de lostriţă”, adaugă el, îşi făcuse apariţia şi în apa Bistriţei. Era „ca la doi coţi de lungă şi ar cântări dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi‑a pus ochii, creşte de trei ori pe‑atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu”.

Datorită farmecelor lostriţei, atraşi fiind de „frumuseţea‑i fără împotrivire”, spune naratorul, au pierit mulţi pescari, în apele Bistriţei. Aliman, unul din „rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergând nebuni cu undiţele pe urma lostriţei”, devine obsedat de prinderea ei. Reuşeşte să o şi captureze, într‑un cot de râu cu apa scăzută unde a intrat după ea, dar, după ce a luat‑o în braţe, „sălbăticiunea a zvâcnit o dată cu putere, l‑a plesnit cu coada peste obraz şi i‑a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată la horă”. De atunci „nu i‑a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei”.

Aliman încearcă să mai prindă peştele, dar fără a reuşi. În timpul iernii care a urmat devine „posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa fermecată”. În primăvară, lostriţa se arată „Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeieşti în el”. A pus în apă capcane, cuşti în care se putea intra dar din care nu se putea ieşi, fără nici un rezultat însă, deoarece lostriţa intra, mânca momeala şi ieşea rupând gratiile de lemn.

Mergând la un vrăjitor, Aliman primeşte o lostriţă din lemn, „aidoma de şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa”, în care se găsea un alt peştişor, iarăşi de lemn – „Toate au fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi norme şi îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi”. Pune peştele vrăjit în apă, spunând în acest timp „descântecul învăţat pe de rost, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu”.

A doua zi, în Bistriţa cu ape mari, resturi de case, oameni şi animale, se afla o fată pe o plută care a venit la picioarele lui Aliman, când el „se pregătea să intre voiniceşte în valuri”. Ochii „de chihlimbar verde‑aurii cu strilici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i‑a înfipt într‑o coajă de pâine întinsă de Aliman, s‑au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare”.

Dusă acasă de către salvatorul ei, între cei doi începe o dragoste „cum nu se mai pomenise pe meleagurile acele”. Flăcăul „ţinea fata în braţe, şi dulcea ei povară împlinea tot ce râvnise el până atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, ţinându‑se pe după gât. Se scăldau cu nesaţ, goi amândoi, până îi prindeau zorile”. Fata, căreia îi dăduse numele de Ileana, ”era frumoasă, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus ca la buni înotători.”.

Aliman îi propune să se căsătorească, fiindu‑i întâmpinată cererea în căsătorie cu un hohot de râs, ca respingere. În mijlocul verii soseşte o femei matură, „voinică iute şi şturlubatică“ ce spune că este mama fetei, care se numeşte Bistriceanca, şi îşi ia fiica cu sine, după ce „îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă o adormiră”, iar Aliman „sta prostit, gol de puteri ca o armă descărcată”.

Căutându‑şi iubita la izvoarele Bistriţei, Aliman află de la un bătrân de peste o sută de ani că, pe vremea când era copil, satul său „le alungase cu pietre şi le dase foc casei pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei”, pe cele două femei.

O fată de‑a locului „mai îndrăzneaţă” îl determină pe Aliman să se căsătorească cu ea. În ziua nunţii lor, la praznic, soseşte un copil care anunţă că lostriţa se ivise iar, stătea pe malul apei. Aliman vrea să o captureze („Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”), căci simte „deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate”. Însă de îndată ce intră în apă este prins de o viitură şi dus la fund, de unde nu se mai întoarce, ţinând lostriţa în braţe („adăpostind‑o ca pe un copil cu braţele”).

Tag-uri:Lostrita de Vasile Voiculescu- rezumat, Lostrita de Vasile Voiculescu- rezumat, opere Vasile Voiculescu, caracterizarea operei lostrita de Vasile Voiculescu,