Istorie



Holocaustul

Conditiile istorice
Timp de secole, crestinii din Europa au avut o atitudine discriminatorie fata de evrei. Pentru multi dintre ei prejudecata împotriva evreilor îmbraca forma anti-semitismului.
Unii cercetatori privesc anti-semitismul ca pe o prejudecata religioasa. Altii îl vad ca pe o varietate anti-evreiasca a unui sentiment de ura generala îndreptata împotriva minoritatilor etnice. În conceptia anti-semita, evreii reprezinta forte misterioase, mitice si diabolice, sunt atotputernici si joaca un rol sinistru în istoria omenirii. În Evul Mediu, crestinii anti-semiti predicau interzicerea contactului cu evreii si multi credeau ca evreii sunt aliatii Diavolului.
Multi credeau ca de fapt evreii nici nu sunt oameni si ca folosesc magia pentru a crea aparenta ca sunt ca ceilalti. Toate aceste credinte s-au amestecat cu superstitiile privind puterea magica a sângelui uman, vrajitoria si perversiunea, ajungându-se la "eticheta de sânge", falsa acuzatie ca evreii folosesc sângele copiilor crestini în ritualurile lor.
Asemenea idei stereotipe despre evrei au interactionat în mintea multor europeni cu teama de orice era strain cunoasterii lor, dar si cu tensiunile economice si sociale. Ca rezultat, violenta anti-semita s-a manifestat în repetate rânduri.
Biserica crestina si diverse guverne au adoptat legi care interziceau evreilor sa desfasoare anumite activitati, sa aiba anumite ocupatii, îi obligau sa locuiasca numai în anumite zone, îi împiedicau sa urmeze studii universitare sau chiar îi îndepartau de pe teritoriul anumitor state. Secole la rând, Biserica Romano-Catolica a încurajat credintele si atitudinile anti-semite. Desi învataturile Bisericii nu au sustinut si nici nu au justificat uciderea evreilor, propagarea urii, insultelor, degradarii si deseori demonizarea evreilor a facut ca multi catolici sa accepte masurile anti-semite introduse de nazisti si colaboratorii acestora în secolul XX.
Aceeasi situatie este valabila si pentru bisericile protestante. Pamfletul intitulat Despre evrei si minciunile lor, scris în 1542 de reformatorul religios german Martin Luther, continea un limbaj extrem de violent. Acesta îi instiga pe crestini sa incendieze sinagogile, sa distruga casele evreilor si sa-i puna pe evrei în grajduri si îi sfatuia pe oamenii de stat sa îi alunge pe evrei din tarile lor. Scrierile lui Luther au avut o influenta semnificativa asupra teologilor germani protestanti si a contribuit la crearea unui climat de opinie care cerea sau aproba persecutarea evreilor.
În secolul al XIX-lea, evreii din majoritatea tarilor europene au fost emancipati – adica li s-au garantat drepturi egale cu cele ale cetatenilor crestini si celorlalti cetateni ai statelor respective.
Revolutia industriala era în desfasurare si evreii au început sa joace un rol important ca întreprinzatori în noile industrii si afaceri. Mobilitatea sociala si economica precum si avansul cultural al evreilor europeni în aceasta perioada au facut din ei unul din cele mai vizibile simboluri ale modernizarii.
Indivizii care s-au opus modernizarii din secolul XIX – de la aristocrati la tarani – îi percepeau pe evrei ca pe o forta distructiva. Atitudinea traditionala, care a persistat si dupa emanciparea evreilor, si noua imagine a evreilor s-au combinat cu frustrarile contemporane si mania rezultatelor din schimbarile sociale aduse de capitalism.
În a doua jumatate a secolului XIX, anti-semitismul modern a penetrat cercurile politice catolice si partidele.
Ziarul iezuit Civilta Cattolica, publicat la Roma, raspândea permanent prejudecati anti-semite a caror influenta se resimtea cu mult dincolo de granitele Italiei. În Austria, Partidul Social Crestin, care se bucura de sprijinul Bisericii Catolice, cuprindea puternice elemente anti-semite si a reînviat eticheta de sânge. În Franta, presa catolica raspândea si ea idei anti-semite, mai ales în timpul afacerii Dreyfus (o controversata propaganda de presa ce implica un ofiter evreu din armata franceza care fusese condamnat pe nedrept pentru tradare, în 1894).
Pe la jumatatea secolului al XIX-lea în Europa a aparut o noua teorie: cea a rasei. Potrivit acestei teorii, umanitatea era împartita în rase "superioare" si rase "inferioare". Dupa parerea adeptilor acestei teorii, evreii erau o rasa sub-umana si o amenintare mortala la adresa "puritatii" raselor "superioare".
Aparitia partidelor si organizatiilor anti-semite, indiferent ca se bazau pe principii economice, religioase sau de rasa, sau pe o combinatie a tuturor acestora, constituie caracteristica cea mai importanta a anti-semitismului politic modern. Asemenea partide s-au manifestat mai ales în Germania în anii 1880. În Imperiul Rus anti-semitismul a devenit politica oficiala a guvernului care, în 1881 si 1882, a încurajat violente atacuri armate împotriva evreilor, cunoscute ca pogromuri. La începutul secolului XX existau multi anti-semiti convinsi pe tot teritoriul Europei, dar mai ales în Franta, Germania, Austro-Ungaria, Rusia si România. Desi partidele anti-semite nu au primit prea mare sustinere din partea electoratului, anti-semitismul nu era doar foarte raspândit, ci si acceptat din punct de vedere social.
Aparitia natiunilor-state în estul Europei dupa prabusirea imperiilor Rus, Imperiul German si Austro-Ungar la sfârsitul primului razboi mondial (1914 – 1918) a adus un val de anti-semitism fara precedent. Atât indivizi, cât si guverne au savârsit acte ostile evreilor. Multi dintre liderii Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia comunista erau evrei, ceea ce a alimentat ideile anti-semite ale conservatorilor anti-comunisti din multe tari. În perioada cuprinsa între sfârsitul primului razboi mondial si începutul celui de-al doilea razboi mondial în unele tari masurile anti-semite au devenit politica oficiala de stat. În tari ca Polonia, România si statele baltice Lituania, Letonia si Estonia, ideile traditionale anti-semite s-au împletit cu noua imagine a evreilor ca promotori ai comunismului.
Atitudinea fata de evrei în Germania dupa Primul Razboi Mondial
Multi germani i-au învinovatit pe evrei pentru înfrângerea Germaniei în primul razboi mondial, unii sustinând chiar ca acestia au tradat natiunea germana în timpul acestui razboi. Mai mult, la sfârsitul razboiului un grup cu orientare comunista a încercat sa organizeze o revolutie de tip bolsevic în statul german Bavaria. Majoritatea liderilor acestei tentative esuate erau evrei. Ca urmare, unii germani îi asociau pe evrei cu bolsevicii si priveau ambele grupari ca pe inamici periculosi ai Germaniei.
Dupa razboi, în Germania s-a instaurat Republica de la Weimar. Politicienii si intelectualii evrei au jucat un rol important în viata Germaniei în timpul acestei republici si multi ne-evrei au fost nemultumiti de influenta lor.
Având ca baza convingerile sale anti-semite, Adolf Hitler a atacat rolul impresionant jucat de evrei în societatea germana în timpul Republicii de la Weimar, mai ales în cercurile intelectuale si în politica de stânga, referindu-se la ei ca ciuma si cancer.
În cartea sa Mein Kampf, publicata în 1926, Hitler a pus situatia grea a Germaniei la sfârsitul primului razboi mondial pe seama unei conspiratii internationale a evreilor, folosind termeni ca extirpare si exterminare în relatie cu acestia. El sustinea ca evreii au dobândit puterea economica si abilitatea de a controla si manipula mass-media în avantajul propriu si a scris despre necesitatea eradicarii puternicei lor pozitii economice chiar prin eradicare lor fizica, daca este cazul.
Unicitatea anti-semitismului nazist
Legarea acuzatiilor anti-semite de problema rasiala a determinat gravitatea extrema si efectele genocide ale nazismului.
Nazistii credeau ca evreii sunt raspunzatori de ceea ce era privit ca degenerarea societatii moderne. Hitler vedea ideologiile moderne ce sustineau ideea de egalitate si emancipare ca pe o revolta a claselor si indivizilor inferiori condusi de evrei.
Nazistii considerau bolsevismul ca pe cea mai radicala forma recenta a vechii conspiratii evreiesti ce urmarea dezmembrarea si dezintegrarea natiunii, iar pentru Hitler nazismul era o doctrina a salvarii umanitatii de pericolul evreiesc-bolsevic. Era convins ca rasa germana trebuia sa dobândeasca si sa pastreze suprematia totala prin razboiul total împotriva evreilor, un razboi în care unica alternativa, pentru ambele tabere, era victoria sau disparitia totala.
Accesiunea nazistilor la putere
Pâna în 1929, Partidul Nationalist Socialist Muncitoresc din Germania, asa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, în alegerile parlamentare din 1930 partidul a obtinut mai mult de 18 procente din numarul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente în 1928. Majoritatea voturilor în favoarea nazistilor veneau din partea clasei de mijloc si a celor cu situatie economica buna si nu a muncitorilor sau somerilor.
Factorii principali în succesul electoral al nazistilor au fost: furia latenta provocata de colapsul militar al Germaniei spre sfârsitul primului razboi mondial; resentimentul fata de Tratatul de la Versailles care a pus capat razboiului si a impus conditii foarte aspre Germaniei; depresiunea economica mondiala din anii 1930; teama de raspândirea comunismului; personalitatea carismatica a lui Hitler.
Pâna în 1930, Germania nu a fost capabila sa ajunga la un consens politic. Faptul ca nici un partid nu a putut constitui un guvern majoritar a creat un vacuum de putere si o instabilitate politica în Reichstag, parlamentul german.
Majoritatea germanilor doreau sa înlocuiasca republica, si multitudinea ei de partide aflate în competitie, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate si locuri de munca. Ca urmare, nazistii au câstigat popularitate în alegerile din 1930.
În alegerile parlamentare din septembrie 1932, au obtinut un rezultat înca si mai bun, cu aproximativ 38 procente din voturi. Nu au obtinut majoritatea în Reichstag, dar sprijinul primit de Hitler din partea Partidului Conservator a oferit baza necesara pentru o coalitie de guvernamânt. Astfel, la 30 ianuarie 1933, presedintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler în functia de cancelar (prim-ministru).
De îndata ce au preluat puterea, nazistii au facut din rasism si anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. În primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite si campanii ale terorii ce au culminat la 1 aprilie 1933 cu un boicot la nivel national împotriva comerciantilor si liber-profesionistilor evrei – doctori, avocati, s.a. În plus, noul guvern a emis regulamente si ordonante prin care îi lipsea pe evrei de drepturile civile si mijloacele economice de subzistenta.
Pe 7 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa îi înlature pe evrei din serviciile administrative germane. Mai târziu, au fost adoptate acte aditionale prin care se limita numarul studentilor evrei.
Cu toate acestea, Hitler si alti lideri nazisti considerau aceste reglementari insuficiente si au decis sa implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.
Unul din primele decrete defineau termenul evreu. Cruciala în aceasta determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru parinti evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent daca persoana respectiva facea sau nu parte din comunitatea evreiasca.
Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuti ca jumatate-evrei, erau considerati evrei numai daca apartineau religiei iudaice sau erau casatoriti cu un evreu.
Toti ceilalti jumatate-evrei precum si persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificati ca Mischlinge (metisi). Evreii si Mischlinge erau "non-ariani" în contrast cu germanii "puri" care erau "ariani". În doctrina nazista sublinierea descendentei era privita ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificari era delimitarea clara a celor împotriva carora actionau legile si directivele discriminatorii.
Pe 15 septembrie 1935, Reichstagul s-a întrunit la Nuremberg si a adoptat doua legi, cunoscute ca "Legile de la Nuremberg". Prima, Legea Cetateniei Statului, declara ca numai persoanele "cu sânge german" pot fi cetateni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetatenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sângelui si Onoarei Germane, formaliza barierele între evrei si germani interzicând casatoria si relatiile sexuale între evrei si "ariani". Astfel, nazistii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile si i-au exclus efectiv din viata sociala si culturala. Politica lor s-a îndreptat apoi spre exproprierea proprietatilor evreiesti cu intentia de a-i forta pe evrei sa emigreze din Germania.
În 1938, evreilor li s-a interzis sa profeseze ca medici si avocati si au fost obligati sa-si înregistreze proprietatile, ca o masura preliminara a confiscarii si "arianizarii" lor sau vânzarii fortate catre germani. În fapt, guvernul îi forta pe evrei sa accepte de la cumparatorii "ariani" preturi care reprezentau doar o fractiune din valoarea reala a proprietatilor.
Când nazistii au preluat puterea în Germania, episcopii catolici germani au crezut ca Hitler va proteja civilizatia crestina a Europei de pericolul bolsevic si, de aceea, au acceptat regimul nazist si au sprijinit politica externa nationalista a acestuia.
În ciuda opozitiei fata de doctrina rasista a lui Hitler, liderii Bisericii Catolice si ai altor biserici crestine nu au adoptat o pozitie oficiala împotriva politicii anti-semite. Marile biserici crestine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiti la crestinism care erau persecutati de nazisti, dar nu au reactionat când nazistii au introdus legislatia rasista, când au instigat atacuri fizice împotriva evreilor si nici când au început deportarea si exterminarea evreilor.
Atitudinea celor mai înalti prelati ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemanatoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodata persecutarea evreilor, nici nu a amenintat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicati în Holocaust. Mai mult, desi Papa si consilierii sai erau foarte bine informati cu privire la exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea razboi mondial, au refuzat sa condamne aceasta crima pe motivul ca Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia sa pastreze o neutralitate stricta în relatiile internationale.
Dupa anexarea Austriei de catre Germania, în martie 1938, aceleasi masuri anti-semite au fost implementate si aici. Peste un an, aceste masuri erau aplicate în Boemia si Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat dupa dezmembrarea Cehoslovaciei.
Pâna în 1938, doua treimi din evreii germani parasisera tara si 60% din cei care au ramas îsi pierdusera proprietatile. Activitatile anti-semite ale nazistilor au culminat cu pogromul din Noaptea de cristal (în germana: Kristallnacht, care s-a desfasurat pe întreg teritoriul Germaniei si Austriei în noaptea de 9 noiembrie 1938. În acea noapte, bande de nazisti au ucis 90 de evrei, au batut alte câteva sute, au demolat 76 de sinagogi si au incendiat alte 191 si au distrus si vandalizat mii de magazine si birouri de afaceri detinute de evrei. Autoritatile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis în lagare de concentrare unde au fost supusi unui tratament inuman.
Pogromul Noptii de Cristal a marcat un punct de rascruce pentru actiunile naziste împotriva evreilor, pentru ca a fost prima situatie din istoria moderna in care violenta a fost îndreptata pe scara larga si in mod deliberat împotriva evreilor într-o tara vest europeana. La o întrunire organizata la doua zile dupa pogrom, liderii nazisti au decis ca evreii din Germania trebuie sa suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurari.
Politica nazista anti-semita, 1939 - 1940
La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenintare înfioratoare într-un discurs adresat Parlamentului: "În viata mea am fost deseori profet si... astazi voi fi înca o data profet: daca cercurile financiare internationale ale evreilor din Europa si din afara ei vor implica din nou natiunile într-un razboi mondial, rezultatul nu va fi bolsevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."
Dupa izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, în septembrie 1939, nazistii au cautat o solutie finala pentru problema evreiasca. Cei mai înalti lideri se gândeau la o solutie teritoriala pentru evreii europeni. Conducatorii SS-ului, o sectie de elita a Partidului Nazist, au fost însarcinati cu rezolvarea problemei evreiesti. Ei au propus doua variante: prima era crearea unei rezervatii în sud-estul Poloniei unde urmau sa fie deportati evreii; cea de-a doua solutie a fost propusa pe fondul anticiparii victoriei Germaniei împotriva Angliei, ca o urmare fireasca a înfrângerii Frantei în iulie 1940, si consta în deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din tarile ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat în apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceza.
Nici una dintre propuneri nu a fost adoptata. La sfârsitul anului 1940 nazistii au început sa planifice invadarea si cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a facut sa abandoneze ideea unei rezervatii în Polonia, pentru ca o asemenea rezervatie s-ar fi aflat în centrul si nu la periferia unui imperiu german largit. La ideea Madagascarului s-a renuntat pentru ca englezii nu s-au predat si controlul britanic permanent asupra Canalului Suez închidea ruta spre Madagascar a navelor germane.
Totusi, înainte ca aceste idei sa fie abandonate, germanii au facut un pas preliminar viitoarelor deportari în lagare de concentrare sau rezervatii evreiesti. Evreii din Polonia au fost obligati sa se mute în ghetouri, unde li s-a ordonat sa organizeze consilii care sa aduca la îndeplinire ordinele germanilor. De asemenea, au fost obligati sa poarte pe haine o stea galbena, simbolizând originea lor evreiasca, si sa execute munca fortata. Conditiile de locuit absolut îngrozitoare, suprapopularea, lipsa conditiilor sanitare, a serviciilor de sanatate si ratiile de hrana insuficiente au determinat o rata a mortalitatii foarte ridicata în rândurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, în 1941 a murit 20% din populatia din ghetoul Varsovia.
În timp ce evreii polonezi erau închisi în ghetouri, evreii din tarile vest europene ocupate sau controlate de nazisti suportau aspre masuri anti-semite. Din Norvegia pâna în Africa de Nord toti evreii si-au pierdut drepturile si proprietatile si au fost fortati sa traiasca în anumite cartiere sau au fost închisi în tabere pazite.
Începutul exterminarii
În primavara anului 1941, în timp ce se faceau pregatirile pentru invadarea URSS, Hitler a anuntat ca un razboi al distrugerii este pe cale sa înceapa. El a cerut anihilarea conducerii bolsevice punând astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologica a bolsevismului: evreii din URSS. Executiile urmau sa fie aduse la îndeplinire de patru unitati SS mobile numite echipe de actiune (în germana: Einsatzgruppen), formata fiecare din aproximativ 1000 de oameni. Pe lânga aceste echipe erau si alte unitati de politie si SS ce urmau sa împuste evreii adunati în dreptul gropilor comune pe care trebuiau sa le sape înainte de a fi omorâti. Dupa începerea campaniei militare - în iunie 1941, armata germana a fost chemata în numeroase rânduri sa acorde sprijin unitatilor de politie si SS, astfel încât numarul total al germanilor implicati în uciderea în masa a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.
La data de 2 iulie 1941, Reinhard Tristan Eugen Heydrich, sef al Serviciului de Securitate al Germaniei si o figura importanta în organizarea exterminarii evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform caruia toti evreii care ocupau posturi oficiale în administratia sovietica urmau sa fie executati. Ordinul a fost interpretat în sens foarte larg de catre comandantii echipelor de actiune ca vizând toti adultii evrei de sex barbatesc. Un mare numar dintre acestia au fost împuscati pe loc, indiferent ca ocupau sau nu posturi oficiale. În august 1941, sfera de aplicare a ordinului s-a extins si asupra femeilor si copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, sef al SS, transmitea unitatilor din Belarus: "Toti barbatii evrei trebuie împuscati. Femeile si copii vor fi dusi în mlastini." Ofiterul SS însarcinat cu îndeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor sai ca "deplasarea femeilor si copiilor în mlastini nu a avut succesul scontat întrucât mlastinile nu erau destul de adânci pentru ca acestia sa se înece." Începând din septembrie 1941, fortele germane au desfasurat actiuni pe scara larga în care întregi comunitati evreietti au fost sterse de pe fata pamântului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ucraina, au fost omorâti pe 29 si 30 septembrie 1941 în valea Babi Yar din apropierea Kievului.
În toamna anului 1941 s-a trecut la o noua faza. Daca pâna acum tinta o reprezentau evreii rusi, acum urmau sa fie ucisi evreii din Polonia si Serbia. Pentru aceasta, germanii au folosit dube de gazare, masini special sigilate în care gazul de esapament era introdus în compartimentul unde se aflau victimele pentru a le asfixia. În iarna 1941 – 1942, executiile prin împuscare au încetat, în parte din cauza faptului ca pamântul înghetat nu permitea saparea gropilor pentru evreii ucisi. În plus, germanii trebuiau sa trimita multi evrei în Germania pentru a munci ca sclavi în vederea sustinerii efortului de razboi. Cu toate acestea, în primavara lui 1942, campania intensiva de omoruri a fost reluata, de data aceasta fiind ucisi chiar si evreii ce munceau ca sclavi.
Grupele de actiune îi furnizau lui Hitler rapoarte privind numarul evreilor si al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezinta sursa primara de cunoastere a dimensiunii crimelor în masa savârsite în estul Europei pâna în primavara lui 1942. Se estimeaza ca din vara lui 1941 pâna în vara lui 1942 nazistii au împuscat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune sapate de ei însisi.
Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebbels, ministrul lui Hitler pentru propaganda si iluminare nationala, nota în jurnalul sau: "În ceea ce priveste problema evreiasca, [Hitler] este hotarât sa o rezolve pe deplin. A prezis evreilor ca daca vor începe din nou un razboi mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o fraza goala. Razboiul mondial a început, exterminarea evreilor este consecinta necesara."
Solutia finala
În toamna anului 1941 nazistii au început deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata catre est (Polonia si vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Între timp, în Germania fusese deja adus la îndeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.
În asa-numitul program de eutanasiere, care a început în toamna anului 1939, doctori nazisti au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorâti, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Multi altii au fost ucisi în dube de gazare. în august 1941, Hitler a ordonat încetarea programului de eutanasiere întrucât producea neliniste în rândul opiniei publice germane. Experienta acumulata a fost folosita pentru solutia finala, numele sub care a ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si personalul care activa în programul de eutanasiere au fost mutate în estul Europei si puse la dispozitia lui Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona Lublin - în Polonia ocupata.
Când echipele de eutanasiere au ajuns în est, la sfârsitul anului 1941, au început planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis. Din septembrie pâna în decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. În septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigând 600 de prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. În noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost ucisi într-o masina de gazare în lagarul de concentrare de la Sachsenhausen, în nordul Berlinului. În lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc în vestul Poloniei, gazarea a început sa fie folosita la 8 decembrie 1941.
Odata ce si-au îmbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupata pentru a fi ucisi în est. Tarile din care evreii erau deportati includeau tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria. La 20 ianuarie 1942, o întrunire a oficialilor cu rang înalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat într-o locuinta apartinând SS-ului, în cartierul berlinez Wannsee. Întâlnirea a ramas cunoscuta sub denumirea Conferinta Wannsee. Atasat înstiintarii de a participa la conferinta aparea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la nivel european solutia finala pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorâti, iar cei care supravietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau sa fie si ei omorâti. Conferinta Wannsee a fost un moment important în evolutia politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.
La scurt timp dupa "conferinta", exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. În iulie 1942, Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora în lagare ale mortii. Pentru aceasta operatiune, cu nume de cod Operatiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de gazare: Belzec si Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, si Treblinka, în nord-estul Varsoviei. Gazarea a început în cele trei lagare în perioada martie – iulie 1942. Între 750.000 si 950.000 de evrei au fost gazati la Treblinka; între 500.000 si 600.000 la Belzec si in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de exterminare. Doua lagare au fost construite lânga Auschwitz, un orasel din Silezia Superioara. Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-au desfasurat în lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazarii, înfometarii sau bolilor.
În timp ce evreii polonezi erau exterminati în aceste lagare, programul deportarii evreilor din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus în miscare. În diverse tari europene, echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele de executie si lagarele de concentrare din Polonia. Aceste operatiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se încredintase aducerea la îndeplinire si coordonarea solutiei finale. Sarcina lor a fost îndeplinita pe etape: mai întâi au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii si, la sfârsit, ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportati mai întâi în ghetourile din est, iar abia apoi în lagarele de concentrare. Altii au fost trimisi direct în centrele de exterminare.
Rezistenta evreilor împotriva nazistilor
Rezistenta evreilor împotriva nazistilor nu a fost extinsa, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de nazisti erau complet dezarmati, iar nazistii au facut totul pentru a-i convinge pe oameni ca evreii sunt doar deportati în tabere de munca. Rezistenta evreilor a fost îngreunata de faptul ca populatia locala, din cauza conceptiilor anti-semite, a temerilor fata de represiunea nazista sau chiar din indiferenta, nu i-a sustinut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau nazistilor si ocuparii tarilor lor au organizat miscari de rezistenta. Acestea primeau instructiuni de la guvernele aflate în exil în Anglia sau în alte tari aliate, ca si provizii de la fortele aliate - o coalitie de natiuni care lupta împotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern în exil si aliatii nu au facut nimic pentru a-i sustine.
În ciuda agresiunilor si piedicilor coplesitoare, au existat multe exemple ale rezistentei armate a evreilor. În ghetourile din estul Europei s-au format grupari de luptatori evrei, iar evreii care au reusit sa fuga din ghetouri s-au alaturat partizanilor (miscarii de rezistenta anti-nazista) în paduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat în rândurile partizanilor rusi. Revolte armate au avut loc în câteva ghetouri, cea mai însemnata fiind cea din Varsovia, din aprilie 1943. Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varsovia au murit luptând. Chiar si în lagarele mortii de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. În tarile din vestul Europei aflate sub ocupatie, evreii s-au alaturat miscarilor nationale de rezistenta. Ei si-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei si trecerea evreilor peste frontiera pentru a putea gasi refugiu în tari neutre ca Elvetia si Spania.
Raspunsul altor natiuni
În partea Europei ocupata de Germania, evreii erau trimisi în lagare ale mortii indiferent de atitudinea populatiei locale. În unele tari aflate sub ocupatie, ca Belgia, si chiar în unele tari aliate Germaniei, ca Franta neocupata - sub guvernul de la Vichy, câtiva oficiali ai Bisericii au protestat când evreii au fost adunati. În Estonia, Lituania si Letonia, pe de alta parte, mii de oameni s-au alaturat voluntar echipelor de ucigasi nazisti, la fel cum au facut multi croati, ucrainieni si slovaci. Evreii erau uneori protejati din ratiuni economice, asa cum s-a întâmplat în Ungaria pâna în 1944, când Eichmann a început sa supravegheze distrugerea evreilor unguri. Bulgarii au protestat împotriva cooperarii oficialilor lor guvernamentali cu nazistii, iar Guvernul de la Vichy a trimis aproximativ 70.000 de evrei straini si refugiati catre lagarele de concentrare, dar numai câtiva din proprii sai cetateni evrei.
Italia a avut un guvern fascist si a fost aliata lui Hitler. Cu toate acestea, anti-semitismul era rar printre italieni si putini evrei au fost dati pe mâna nazistilor. Italia s-a predat trupelor aliate în 1943, dar germanii ocupau înca jumatatea nordica a tarii, situatie care le-a permis sa adune multi evrei italieni. În Olanda si Belgia, majoritatea cetatenilor erau anti-nazisti si nu putini au fost aceia care i-au ajutat pe evrei sa se ascunda. În Norvegia se afla la putere un guvern marioneta a nazistilor, dar rezistenta norvegiana a ajutat multi evrei sa scape în Suedia neutra. În Danemarca, în ciuda ocupatiei germane, evreii erau protejati de guvern. Când nazistii au încercat sa îi adune, populatia daneza i-a ajutat pe majoritatea evreilor sa treaca în siguranta în Suedia.
Un numar relativ mic de barbati si femei si-au riscat viata pentru a-i ajuta pe evreii persecutati. Aproape 18.000 dintre ei au fost omagiati de statul Israel cu titlul de Cei Drepti între Natiuni. Printre acestia se numara diplomatul suedez Raoul Wallenberg, care a emis 4500 pasapoarte de protectie pentru a-i salva pe evreii din Ungaria, si industriasul german Oskar Schindler, care i-a protejat pe evreii care munceau pentru el în Polonia.
Documentele istorice au aratat ca guvernele aliate au fost informate despre politica nazista de exterminare. Înca din noiembrie 1941, rapoartele codate trimise la Berlin cu privire la omorurile în masa desfasurate de echipele de actiune din URSS au fost interceptate si decodate de serviciile de spionaj britanice. În august 1942 organizatiile evreilor din Elvetia au trimis oficialilor guvernamentali din Anglia si Statele Unite rapoarte privind deportarea si exterminarea evreilor în tarile ocupate de nazisti. La mijlocul anului 1944, doi evrei de origine slovaca ce evadasera de la Auschwitz au descris exterminarea sistematica a evreilor de acolo. Cu toate acestea, guvernele aliate erau reticente în ceea ce privea salvarea evreilor. Dupa razboi, oficiali ai guvernului englez au declarat ca nu doreau sa se descopere ca agentii lor puteau decodifica mesajele germanilor, iar liderii armatelor aliate au spus ca operatiunile de salvare în zone aflate atât de departe în est au fost considerate fara sorti de izbânda. Ca parte a campaniei strategice de distrugere a capacitatii de razboi a Germaniei, aliatii au bombardat fabricile de la Auschwitz, dar nu au nimerit si camera de gazare.
Alte victime ale nazismului
Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Multi germani si locuitori din tarile ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestati si trimisi în lagare de concentrare. Printre acestia se numarau adversari politici, mai ales comunisti si socialistide, membri disidenti ai clerului, membrii ai 'sectei' Martorii lui Iehova. De asemenea, nazistii i-au individualizat pe tigani, pe cei care sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca si pe germanii homosexuali.
Dintre victimele ne-evreiesti, doua categorii au fost trimise în centrele de exterminare: tiganii si cei cu handicap sever mental sau fizic. Nazistii nu pareau la fel de hotarâti în a-i elimina total pe acestia, asa cum era cazul evreilor. Nu mai putin, actiunile lor împotriva tiganilor reprezinta un genocid conform definitiei data de Natiunile Unite în Conventia internationala pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid.
Nazistii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demna de a fi traita. În toamna anului 1939 a început programul de eutanasiere în cadrul caruia medicii nazisti au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, în sase centre de exterminare. Reactia publica l-a determinat pe Hitler sa opreasca programul în august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise în spitale dupa aceasta data, în ciuda stoparii oficiale a programului. Nazistii îi vedeau pe tigani ca fiind o rasa inferioara, o amenintare la adresa "puritatii" rasei germane si o problema de rezolvat prin omorârea în masa. La începutul celui de-al doilea razboi mondial, pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de tigani. Câteva mii au fost sterilizati si mai multe mii au fost deportati în centrele de exterminare din Polonia. În diverse tari din estul Europei, tiganii erau adunati si împuscati. În lagarul Auschwitz-Birkenau exista un perimetru special pentru tigani, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecutiei naziste au fost ucisi aproximativ 200.000 de tigani.
Începând din 1941, nazistii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de razboi rusi, majoritatea prin înfometare, altii prin împuscare sau gazare, în tabere de prizonieri de razboi, centre de munca fortata si lagare de concentrare. Polonezii, care erau considerati subumani si o piedica pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea ucisi. Pentru a înrobi populatia poloneza, nazistii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici si membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerati de origine germana au fost rapiti si trimisi în Germania pentru a fi crescuti de parinti adoptivi. În jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit în timpul celui de-al doilea razboi mondial ca rezultat al invaziei naziste si ocuparii Poloniei.
Bilantul si testamentul Holocaustului
La sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, în 1945, întreaga cultura laica si religioasa a evreilor din Europa fusese distrusa si între 5.6 si 5.9 milioane de evrei fusesera exterminati. Dintre acestia, aproximativ 1.5 milioane erau copii. Dupa razboi, Aliatii au organizat la Nuremberg, în Germania, un Tribunal Militar International pentru a-i judeca pe liderii nazisti care supravietuisera, pentru crime de razboi si crime împotriva umanitatii. În cele mai importante procese al crimelor de razboi, desfasurate în 1945 si 1946, 22 de lideri marcanti ai Germaniei naziste au fost gasiti vinovati si 12 dintre acestia au fost condamnati la moarte. Pe lânga acestea, tribunale civile si militare din multe tari au desfasurat sute de alte procese. Guvernele de ocupatie instalate de Aliati în Germania au înlaturat zeci de mii de nazisti din pozitiile lor oficiale. Numai în Germania au fost instrumentate aproape 90.000 de cazuri de crime de razboi. Mai târziu, în 1948, o rezolutie a Natiunilor Unite a stabilit ca orice crima împotriva umanitatii se supune legilor internationale, fara a se putea prescrie urmarirea celor acuzati de astfel de crime. În baza acestei rezolutii Franta a condamnat un numar de fosti nazisti, iar Statele Unite au revocat cetatenia câtorva colaboratori nazisti care emigrasera în aceasta tara.
Supravietuitorii Holocaustului si statul Israel
Dupa razboi, circa 250.000 de supravietuitori evrei s-au îndreptat spre taberele de refugiati organizate de Aliati în Germania, Austria si Italia. Ei au facut presiuni asupra armatei americane si guvernului sa fie lasati sa emigreze în Palestina, pe atunci sub conducere engleza, si guvernul american - la rândul sau - a facut presiuni asupra Marii Britanii sa accepte acesti refugiati. Anglia a refuzat, însa, si mii de supravietuitori evrei s-au îmbarcat pentru a imigra clandestin în Palestina. Suferinta supravietuitorilor, care nu aveau unde sa se duca, si politica statului englez de a opri navele si a-i trimite pe supravietuitori în tabere de detentie în Cipru, a determinat un val de revolta din partea opiniei publice mondiale. Evreii din Statele Unite s-au mobilizat în favoarea rezolvarii problemei refugiatilor prin crearea unui stat evreiesc în Palestina. Sub presiunea refugiatilor evrei si a opiniei publice, englezii au fost nevoiti sa ceara Natiunilor Unite sa rezolve pretentiile evreilor si arabilor asupra Palestinei. În 1947, Organizatia Natiunilor Unite a votat împartirea Palestinei între statul evreu si arabi. Statul evreu Israel a luat nastere în mai 1948.
Compensatii si restitutii pentru Holocaust
În anii care au urmat celui de-al doilea razboi mondial, unele proprietati ale evreilor, sume de bani si alte bunuri furate de nazisti au fost returnate supravietuitorilor Holocaustului sau urmasilor acestora sau, în cazul în care nu existau nici supravietuitori, nici mostenitori, organizatiilor de caritate evreiesti. Multi evrei au afirmat ca valoarea bunurilor returnate nu poate în nici un caz compensa pierderile suferite, pentru ca nu exista nici o modalitate echitabila de a evalua, economic sau în orice alt mod, suferinta si pierderile de vieti omenesti, iar observatorii au subliniat ca nici o restitutie nu va putea fi facuta pentru a compensa tragedia evreilor europeni în Holocaust.
La începutul anilor ‘50, negociatori din partea guvernului Germaniei de Vest si ai statului Israel, ca si reprezentanti ai Conferintei asupra pretentiilor materiale ale evreilor împotriva Germaniei (un grup ce reunea 22 de organizatii ale evreilor), au cazut de acord ca numai pierderile materiale pot fi luate în considerare pentru compensatii. Aceste pierderi materiale au fost estimate la 14 miliarde de dolari. Ca rezultat al întelegerilor cu Conferinta asupra pretentiilor materiale ale evreilor si cu statul Israel, guvernul Germaniei de Vest a adoptat în 1952 Legea de indemnizare a Germaniei Federale. Potrivit acestei legi, Germania de Vest a consimtit sa furnizeze statului Israel bunuri în valoare de aproximativ 720 milioane de dolari, pe o perioada de 12 ani, si sa plateasca suma de 100 de milioane de dolari pentru reconstructia comunitatilor evreiesti din Europa. Plati aditionale au fost facute catre evreii care au depus munca fortata. Dupa reunificarea Germaniei de Est cu cea de Vest, în 1990, Conferinta Pretentiilor si Organizatia mondiala de restitutie a evreilor au început negocierile cu guvernul german si alte guverne europene, ca si cu bancile elvetiene, agentiile de asigurari si industriile germane, pentru stabilirea unui program aditional de compensatii pentru supravietuitorii Holocaustului. Negocierile se refereau la restituirea proprietatilor imobiliare ale evreilor, precum si a altor proprietati care au fost confiscate sau vândute cu forta în anii regimului nazist. De asemenea, negocierile au avut în vedere crearea în tarile europene a cadrului legal cu privire la conturile bancare furate, la operele de arta si furturile savârsite în lagare. În plus, în august 1998 s-a ajuns la o întelegere cu bancile elvetiene; acestea au constituit un fond în suma de 1.25 miliarde de dolari pentru compensatii în favoarea supravietuitorilor Holocaustului ale caror bunuri furate au fost regasite în bancile elvetiene sau care au fost obligati sa presteze munca fortata pentru firme elvetiene sau pentru companii care aveau bunuri depozitate în Elvetia.
Actiunile Bisericii
În anii ‘60, ca rezultat al initiativei Papei Ioan al XXIII-lea, al Doilea Consiliu al Vaticanului a elaborat declaratia numita În vremea noastra (în latina: Nostra Aetate), în care deplângea "ura, persecutiile si manifestarile de anti-semitism îndreptate împotriva evreilor". În anii 1990, conferinte ale episcopilor catolici din Ungaria, Germania, Polonia si Franta au adoptat rezolutii care cenzurau învataturile anti-semite si condamnau tacerea Bisericii Catolice în timpul Holocaustului. În martie 1998, sub Papa Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a emis declaratia Ne amintim: O reflectie asupra Shoah în care a cerut iertare în mod deschis pentru crimele si greselile comise în numele Bisericii, iar în martie 2000 Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Yad Vashem, memorialul Holocaustului situat în Ierusalim, pentru a aduce un omagiu milioanelor de evrei care au fost ucisi în Holocaust.
Declaratiile Bisericii Catolice din anii ‘90 arata ca Biserica respinge acuzatiile privind raspunderea sa din punct de vedere istoric pentru rolul pe care l-a jucat persecutia anti-semita în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Totusi, prin denuntarea anti-semitismului, exprimarea regretelor pentru Holocaust si iertarea ceruta pentru tacerea crestinilor care au fost martori la aceasta crima în masa, declaratiile facute de Biserica la sfârsitul secolului XX au fundamentat un teren nou pentru îmbunatatirea relatiilor intre religii si lupta împotriva prejudecatilor. Începând cu anii 1970, o schimbare similara a avut loc în sânul Bisericilor germane protestante. Multi teologi germani au denuntat traditia anti-evreiasca a Bisericilor protestante si au recunoscut lipsa lor de atitudine în timpul Holocaustului.
Monumentele memoriale ale Holocaustului
Monumente si muzee dedicate Holocaustului s-au ridicat în întreaga lume. În Germania si în tarile europene care s-au aflat sub ocupatie nazista, ramasitele multor lagare de concentrare si centre de executie au fost transformate în muzee si monumente. în tarile care nu au fost implicate în evenimentele Holocaustului, guvernele si organizatiile supravietuitorilor au ridicat, de asemenea, monumente si muzee. Printre aceste organizatii se numara Yad Vashem, Autoritatea pentru Comemorarea Martirilor si Eroilor Holocaustului, care a fost înfiintata în 1953 la Ierusalim printr-un act al Parlamentului israelian pentru a comemora evreii ucisi de nazisti. În Statele Unite, doua muzee au fost deschise în 1993: Muzeul Memorial al Holocaustului, în Washington, care este destinat prezentarii istoriei Holocaustului, si Muzeul Tolerantei, în Los Angeles, California, care este dedicat luptei împotriva prejudecatilor, intolerantei, încalcarii drepturilor omului si genocidului.
Studierea Holocaustului
Cercetatorii au început investigatiile sistematice asupra Holocaustului în anii 1960. Studii privind rolul anti-semitismului în ideologia nazista, accederea nazistilor la putere si structura regimului nazist au fost publicate în anii 1960 si 1970. Tot în acea perioada au început sa se dezvolte si initiativele de revizuire ale opiniei oficiale despre Holocaust.
Istoricii independenti care au întreprins si întreprind aceasta "revizuire" au primit numele de "revizionisti" si fac obiectul embargoului si presiunilor din partea organizatiilor evreiesti. Un subiect abordat de revizionisti este existenta camerelor de gazare, precum si numarul real al victimelor din lagarele de concentrare. Celebre în domeniu sunt cele doua rapoarte ale inginerului american Fred Leuchter, specialist în camere de gazare americane. Acesta a întreprins studii fizico-chimice la încaperile prezentate la Auschwitz si în alte lagare ca fiind "camere de gazare" si a tras concluzia nu doar ca acele încaperi nu au fost folosite niciodata la gazarea unor oameni, dar nici nu ar fi putut fi folosite pentru asa ceva, data fiind constructia lor total improprie (lipsa oricaror etansari si masuri de siguranta necesare la lucrul cu un gaz toxic).
De asemenea, o alta afirmatie a revizionistilor este ca cifra reala a evreilor morti la Auschwitz este de putin peste 30.000, nu de 4 milioane cum se afirma oficial. Chiar cifra oficiala a suferit ajustari în jos, ajungând în ziua de astazi la 1,5 milioane de evrei morti la Auschwitz. Cifra avansata de revizionisti se bazeaza pe Registrele cu decese (în germana: Totenbuch) oficiale ale lagarului, capturate de Armata Sovietica la eliberarea lagarului. În prezent exista o intensa disputa ideologica în jurul acestor subiecte, între organizatiile evreiesti si asa-numitii revizionisti.
Studierea Holocaustului în anii 1980 a fost marcata de o dezbatere între asa-numitii "internationalisti", care sustineau ca solutia finala a fost rezultatul planului nazist de a-i ucide pe evrei, si asa-numitii "functionalisti" care sustineau ca nazistii au ajuns la solutia finala prin încercari repetate, fara un plan dinainte stabilit.
În anii 1990 punctul de interes s-a mutat asupra motivelor criminalilor si asupra comemorarii victimelor si reprezentarii Holocaustului. Problema unicitatii si universalitatii Holocaustului, cât si politica de genocid constituie centrul cercetarilor la începutul secolului XXI. Astazi, cercetatorii pun în discutie daca exista diferente între genocid, în general, si Holocaust, daca si alte victime ale nazistilor au fost victime ale Holocaustului si daca au existat diferente între politica nazista fata de evrei si politica fata de celelalte victime.