DEM RADULESCU
Nascut
la 31 septembrie 1931, la Rimnicu Vilcea, Dem Radulescu a absolvit Institutul
de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, ca bursier pe toata
perioada studiilor, in 1954, debutind in acelasi an la Teatrul National
din Bucuresti, caruia i-a ramas fidel toata viata, creind zeci si zeci
de roluri indeosebi de comedie, colaborind si cu Teatrul Bulandra, Teatrul
de Comedie si altele, jucind in filme, fiind adesea invitat la Radio
si Televiziune, devenind in scurta vreme unul dintre cei mai populari
actori, iubit de publicul larg de toata virstele si categoriile, aplaudat
pentru verva sa comica originala, pentru seriozitatea abordarii rolurilor
de comedie, pentru cautarea momentului de adevar al personajelor in
piese de I.L. Caragiale (O scrisoare pierduta, Catavencu, Farfuridi,
Cetateanul turmentat, Conu Leonida fata cu reactiuea, D’ale Carnavalului),
Mihail Sebastian, Aurel Baranga (Siciliana, jucata de 1600 ori), Maiakovski,
(Plosnita), Bernard Show, Shakespeare, Hasek (Soldatul Svejk) etc. Umorul
sau natural, cizelat prin studiu si profunde reflectii despre arta comediei,
i-a devenit marca indelebila a personalitatii, talentul sau pedagogic
hranindu-se totodata din bogata sa experienta creatoare in pasionata
activitate didactica, zeci de tineri actori valorosi fiindu-i datori
pentru formarea lor profesionala.
Prin iesirea din scena, definitiva, a lui Dem Radulescu, teatrul romanesc
pierde nu numai un mare actor de comedie, ci un simbol al bucuriei risului.
Dem Radulescu si Amza Pellea-Nea Marin
Mi-adusai aminte ca-s corcitura. De oltean si sârb, mai ”
smucit ” de-atât nici nu se putea muica ! Ma napadira amintirile,
nu vrusai, da nu le mai putui tine-n frâu, venira ca bezmeticele
si navalira la portita sufletului, nici macar nu batura, se scuturara
de colbul parfumat al vremurilor de demult si se asezara-n straita mea
… Muicaaa si-mi amintii de copilarie, de Dem, de Amza, Nea Marin,
de copilul ce-am fost … apai mama si paradigma lui de regim actual,
arhitectura ei de ” alianta ” zmincita ”, parca râdeam
mai mult atunci , frumoasa copilarie avui, când Izverna, mai mult
la Lescovita, dar râdeam si o faceam cu pofta. Pofta de viata,
fara de griji si pretuiam cartea si tot ce era frumos pe lume, atât
cât era, ca era !
Sa nu ma-ntelegeti gresit, nu sunt nostalgica a regimului comunist,
nici pe departe, dar ca acum, niciodata nu a fost atât de mohorât
sufletul românului. Atât de mâhniti suntem, ca ne
furisam pe bratele ei, ale copilariei, sa ne regasim zâmbetul
…
